Toate discuţiile etichetate „Coza” - ÎNSEMNE CULTURALE
2024-03-28T10:06:29Z
https://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=Coza&feed=yes&xn_auth=no
La umbra Vezuviului (roman, fragment XV)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-04-26:6515444:Topic:708156
2015-04-26T11:27:48.709Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> După o noapte de bătut mătănii, de rostit rugăciuni fierbinţi, Sapphira spera şi ea să fie bine, spera că rătăcirea fostei sale stăpâne va lua sfârşit cât mai repede. Oricât şi-a torturat mintea, oricât şi-a întrebat noul zeu, tot nu a aflat de ce Flavia Antonia nu a fost pătrunsă deja de duhul mântuirii. La început a crezut că e victima severităţii soţului, a intoleranţei lui religioase, or, încet-încet, a descoperit…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> După o noapte de bătut mătănii, de rostit rugăciuni fierbinţi, Sapphira spera şi ea să fie bine, spera că rătăcirea fostei sale stăpâne va lua sfârşit cât mai repede. Oricât şi-a torturat mintea, oricât şi-a întrebat noul zeu, tot nu a aflat de ce Flavia Antonia nu a fost pătrunsă deja de duhul mântuirii. La început a crezut că e victima severităţii soţului, a intoleranţei lui religioase, or, încet-încet, a descoperit adevărul – candida ei surioară, cum îi plăcea să îi zică în acatistele înălţate la Cer, era cea care se ţinea la distanţă, cea care nu vedea lumina vieţii de apoi. A convertit şi a adus pe calea Mântuitorului, cu vorbe puţine, sute şi sute de necunoscători ai noii învăţături, iar pe ea, pe cea care l-a ascultat pe Apostol în catacombele Romei, pe cea care a călcat desculţă pe Calvar, nu a reuşit. Eşecul acesta îi apăsa zilele, lunile, anii. Anii însă trec pe nesimţite pentru oricine, fie bogat sau sărac, frumos ori urât, iubit sau detestat, inteligent ori mizerabil, drept în credinţă sau rătăcit. Clipele, clipele sunt mai greu de suportat. Neconştientizate, şi ele trec la fel ca anii. Dar contabilizate…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Lăsat de Sapphira mai mult în grija lui Puerum, în loc să-şi facă din asta o preocupare de căpătâi, Teodoros creştea în întunericul camerei mari ca o vietate căzută într-o peşteră adâncă. Pielea îi era translucidă, prin ea zărindu-se venele ca nişte rădăcini violete. Ochii mari, imenşi chiar, cu gene rare, nepigmentate, se mişcau în orbite ca două buburuze negre, agile. Fiindcă era ţinut numai pe spate şi alimentat în aceeaşi poziţie, musculatura gâtului extrem de scurt era ca şi inexistentă, iar asta dădea impresia că toracele bombat şi capul imens fac parte fiecare din alt corp şi că aici au fost lipite la nimereală. Senzaţia era întărită şi de faptul că picioarele, chircite, nu se dezvoltau. Cu greu ai fi acceptat că acea fiinţă nefericită avea patru-cinci anişori.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vino aici! porunci Sapphira lui Puerum.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dar ştiu, stăpână! Când această rază de soare, ce pătrunde prin crăpătura uşii, ajunge pe cărămida asta ciobită din pardoseală, iau blidul din dulap şi îi dau mâncare lui Teodoros. Ce rămâne, dar numai ce rămâne, mănânc eu. Al doilea blid îl mâncăm când raza ajunge în colţul camerei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ce se întâmplă dacă mă întorc şi găsesc blidele golite înainte de vreme?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Iau bătaie cu nuiaua, stăpână! răspunse Puerum supus, ca un om matur.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dacă ciocăneşte cineva în uşă, ce spui?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Stăpâna abia a plecat. Nu ştiu când vine. Pleacă de la uşa mea!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să nu deschizi oblonul de la vizetă nici în ruptul capului! Vă las în paza lui Dumnezeu şi a Fiului Său Preabun!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Binecuvântarea, dar mai ales indicaţia primită de fiecare dată când Sapphira părăsea locuinţa, îl ducea la disperare pe sărmanul Puerum. Fire extrem de rebelă, rămânea timp îndelungat cu pumnii strânşi, privind încruntat uşa ce se închidea în urma Sapphirei, până când, cel mai adesea, un gângurit de-a lui Teodoros îl scotea din acea stare. La fel s-a întâmplat şi de astă dată. Peste şuieratul respiraţiei lui Puerum, din liniştea odăii, se auzi vocea înceată, dar surprinzător de groasă, a lui Teodoros:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Preabun.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci, idiotule!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci, idiotule.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Repeţi ca Echo, fără să înţelegi ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cev…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci! Eşti idiot. Eşti bou. Eşti olog.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eşti olog.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu, nu! Tu eşti olog. Tu nu ai picioare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Tu nu ai picioare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu! clătină energic din cap Puerum, dar pe dată începu să inspire rar şi profund, căutând să se calmeze. Relaxat, se apropie de Teodoros, îi luă arătătorul şi i-l apăsă pe piept: Eu! Cu acelaşi deget arătă spre sine – Tu! Odată cu repetarea gestului, repeta şi cele două pronume: Eu, tu! Eu, tu! Eu, tu! Ai înţeles!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ai înţeles.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu. Când te întreb dacă ai înţeles, şi ai înţeles, zici „da”. Dacă nu ai înţeles ce te-am întrebat, zici „nu”. Ai înţeles?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Faptul că Teodoros nu a repetat întrebarea, îi lumină a speranţă faţa lui Puerum:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cine eşti?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – …Eu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cine sunt?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Tu. Teodoros. Eu, Puerum.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bravo, prostule! Bravo! Şi acum: Eu am picioare. Merg. Vezi? Merg! zise Puerum defilând prin faţa lui Teodoros. Tu nu ai picioare. Tu nu mergi. Eşti olog. Cine e olog?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu, Teodoros! răspunse acesta, după un scurt efort de gândire.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bravo! Bravo!... Când scap de aici, când mama ta mă lasă la mama mea, alerg pe străzi, mă caţăr în copaci după cuiburi de păsări şi beau ouăle găsite, sau mănânc puii, mă urc în pomi după poame…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Entuziasmul descrierilor scădea pe măsură ce maţele se revoltau la amintirea hranei. Puerum trecu din odaie în <i>cellarium</i>, prin spaţiul gol în care ar fi trebuit să fie o uşă despărţitoare, supărat pe Edusa, zeiţa hrănirii copiilor, că nu mută mai repede raza de soare pe cărămida ciobită. Îngenunche lângă uşa ce dădea în spatele casei şi privi afară prin crăpătură, căutând-o parcă. Dezamăgit că nu o vede pe zeiţă, îşi mută gândul la peisajul din grădină:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu văd multe plante. Văd un măslin, un curmal…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Curmal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Da. Curmalul face curmale. Din acelea care îţi dă mă-ta să te-mbuibi. Eu sug doar sâmburii ce rămân de la tine şi miezul lor... Mai văd pădurea… vântul…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vântul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Tu nu vezi nimic. Tavanul şi peretele. Atât. Nu mă vezi aici unde sunt. Dacă te uiţi spre mine, îţi vezi doar burta. Dar ia stai! sări Puerum în picioare, bucurându-se ca de o colosală revelaţie. Te pun să stai poponete, rezemat de zid.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trudindu-se ceva timp, reuşi cât de cât să-l sprijine pe Teodoros de perete:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să nu cazi încolo sau încolo. Să te ţii în mâini. Iar dacă vii în faţă, ajungi cu nasul în pişul tău, zise Puerum, amuzându-se de posibilitatea de a-l vedea pe Teodorus cu fruntea în paiele ude şi murdare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Capul greu îl silea pe bietul Teodoros să-şi sprijine bărbia în piept. Cutia toracică, neînvăţată cu această poziţie, făcea eforturi vădite pentru a ajuta plămânii să se ventileze. Cu toate acestea, bucuria era vădită pe chipul său. Ochii, privind pe sub gene, alergau vioi de colo până colo prin cele două camere şi orice obiect nou descoperit era întâmpinat cu un murmur de încântare deşi, în austeritatea dusă la extrem, multe bunuri nu erau de văzut. Pereţii goi, oarecum drepţi şi înalţi, muruiţi cu un strat de argilă de un ocru deschis, cu multe crăpături datorate cutremurelor repetate, susţineau un tavan sumbru, cu tencuiala dislocată din loc în loc. Pardoseala din cărămidă arsă, şlefuită de atâţia şi atâţia paşi, parcă făcea parte din însuşi pavajul oraşului. Patul, de fapt un colţ de cameră delimitat de două bârne masive, umplut cu paie acoperite cu un pled vechi şi tocit, îmbibat cu urină de copil, era locul de odihnă şi de surghiun. O masă joasă, rotundă, cu trei picioare, înnegrită de trecerea timpului, era doar de ornament. Un blidar masiv, copleşit de oale, urcioare şi străchini desperecheate, din diferite materiale – cositor, cupru sau lut – adunate de-a lungul vremii, ocupa colţul drept de lângă uşă. O ladă mare, din blăni late, bine întocmită, în care erau ţinute albiturile, înghesuia în celălalt colţ un cufăr masiv, placat cu benzi robuste de aramă, fixate în nituri de cupru, cu capacul solid, prins în patru balamale puternice şi două încuietori sigure ce scârţâiau de fiecare dată când Sapphira îl deschidea pentru a strecura înăuntru vreun nou act de proprietate, vreo bijuterie valoroasă luată drept gaj, poliţe cu valoare greu de estimat, ori vreo chitanţă a banilor daţi cu camătă înrobitoare. Toate acestea întregeau registrul camerei lungi şi late cât un coridor modest din vilele aristocraţilor. De partea cealaltă a camerei mari se găsea <i>cellarium</i> – o cămăruţă înzestrată doar cu o vatră şi cu un blidar mai mic şi mai sărac… Acesta era noul univers al lui Teodoros. Dându-şi seama că enumerând toate aceste obiecte înconjurătoare putea fi o sursă de amuzament şi de educaţie, Puerum începu să-i arate lui Teodoros şi să numească tot ce se găsea împrejur. Intrând în joc, acesta repeta şi memora numele fiecărui lucru indicat de Puerum. Ceva mai greu se dovedi a fi explicarea şi însuşirea noţiunilor abstracte. Joaca aceasta devenise aproape cotidiană, iar progresele lui Teodoros începură să fie evidente şi de lăudat. La numai câteva zile putea să-şi ţină dârz capul, să se rostogolească şi să se târască prin pat, iar vocabularul i se dezvoltase considerabil. Abia aştepta să rămână singuri că îi şi adresa rugămintea lui Puerum:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Poponete. Vreau să stau poponete.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Copil cu toane, dar mai ales încătuşat de teama că i-ar putea surprinde Sapphira dezmăţându-se – pentru ea joaca era o urâciune –, îl determina pe acesta să-i refuze uneori dorinţa, însă de cele mai multe ori trecea peste frică şi îi făcea pe plac, aşa că, după câteva luni, Teodoros putea să stea într-un echilibru fragil pe şezut şi să se târască cu ajutorul mâinilor prin pat. Puerum nu era mulţumit. Dorea ca Teodoros să reuşească să se deplaseze unde voia, dar nu târându-se ca un limax. Se punea adesea în pielea lui, îşi strângea genunchii sub el, se ridica în mâini şi îşi făcea vânt, aruncându-şi partea de jos a trunchiului înainte, apoi îşi aducea palmele în faţă şi repeta mişcarea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vezi, prostule, aşa trebuie să mergi!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu-s prost! ripostă Teodoros.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu, stăpâne, nu eşti prost. Dar ce eşti?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Privind în gol, cu ură, pocnindu-şi sacadat măselele, tremurând tot de furie, Teodoros refuza să răspundă. Uneori Puerum răsucea cuţitul în rană, repetând întrebarea cu acel cinism neconştientizat, propriu copiilor, dar şi din dorinţa de a se răzbuna. În puţinele clipe în care putea sta lângă tatăl său, acesta îi sădea în suflet sămânţa duşmăniei faţă de stăpânii lor – Sapphira şi Teodoros –, convingându-l că dacă ar fi liberi, ori dacă ar fi eliberaţi, ei ar trăi alături ca o familie, ar avea de toate, ar avea un rost sub soare. După ce îi stârnea crizele de nervi, Puerum se pitea după un perete din <i>cellarium</i> şi rămânea acolo ascuns până când era cu insistenţă rugat, sau până când se plictisea de milogeală. Atunci uita de vrăjmăşie şi deveneau iarăşi înfrăţiţi în carcera lor, în mediul lor concentraţionar.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cu toate că erau firi deosebite, Teodoros copia tot mai mult din comportamentul lui Puerum. Deşi sfătuit de acesta să ţină secret faptul că putea sta poponete, ba chiar că se putea deplasa de ici până colo în mâini, că învăţase să mănânce, că se aşeza singur pe oliţă şi toate celelalte, într-o seară nu a mai rezistat şi s-a aburcat pe şezut în momentul în care Sapphira, îngenuncheată asupra lui, se pregătea să-i dea mâncare. Puerum, văzându-l, şi-a scăpat strachina în poală. Aştepta cu respiraţia tăiată reacţia stăpânei sale. Dacă avea să-şi verse furia pe el, va fugi şi se va înghesui între vatră şi blidarul din <i>cellarium</i>. Locul acela strâmt îl ferea de forţa şi amploarea loviturilor de nuia. Ca şi cum Teodoros ar fi făcut la adresa idolului ei cel mai neaşteptat gest blasfemator, din câte şi-ar fi putut imagina vreodată, chipul Sapphirei se împietri într-o ură sălbatică. Îl luă şi-l trânti la locul său în pat:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Păcatele a şapte generaţii de înaintaşi s-au abătut asupra ta! Ai fost ales, fericitule, să le răscumperi! Tu nu vei mai merge la aspra judecată, ci direct la picioarele tronului de lumină. Ia-ţi crucea, oricât ar fi de grea, şi urmează-L pe Mântuitor! scrâşni Sapphira, căutând să-i bage mâncare pe gât.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Teodoros începu să plângă şi să refuze hrana din acea poziţie. Încrâncenarea neghioabă a Sapphirei îl făcu pe Puerum să uite de orice precauţie şi zvâcni în picioare. În clipa aceea strachina îi zbură pe duşumea şi se făcu ţăndări. Se lipi de colţul camerei şi de acolo urlă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Opreşte-te!!!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Urmară câteva momente de linişte uluită, speriată, ca o pasăre năucă ce se izbeşte de toţi pereţii, căutând o evadare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Zici că asta-i crucea pe care i-a dat-o zeul acela unic s-o poarte? Aşa o fi! Dar de ce noi, oamenii din jurul lui, să i-o facem şi mai grea?! De ce să-l biciuim când nu-şi poate duce crucea prea grea??! Crucificatul, de care ne tot vorbeşti, nu a fost ajutat şi el pe Calvar?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Crunta revelaţie o lăsă mută pe Sapphira. Transfigurată, se ridică în picioare. Privi în jur ca şi cum ar fi căutat să conştientizeze unde se află în acele clipe. Paşii o purtau mecanic spre Puerum. Acesta, crezând că îndrăzneala sa trebuie pedepsită, se repezi, luă nuiaua şi i-o oferi stăpânei sale:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Poftim, loveşte-mă! Tu, preoteasă a Celui care spui că a propovăduit iubirea dintre oameni, ia şi pedepseşte-mă! Pedepseşte-ne, ţinându-ne ca pe nişte guzgani râioşi în întunericul acesta împuţit. La a doua Lui venire, va căuta înadins acest coteţ şi ne va lua la sine, în paradisul său luminos şi bogat cu de toate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca într-o transă profundă, Sapphira întinse blidul cu mâncarea lui Teodoros către Puerum şi ieşi afară în grădină. Poate că pe bolta amurgului o stea-două răsăriseră. Unindu-şi mâinile a rugăciune, Sapphira privi, spre cer, disperată:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Am greşit, Doamne, am greşit! Arată-mi calea Ta cea dreaptă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Căzând în genunchi, o podidi un plâns sfâşietor. Un plâns amar ce-i zdruncina toată fiinţa... Roua dimineţii îi împodobea stola cernită. Ţărâna se încastrase adânc în pielea frunţii, iar acolo unde au curs lacrimile, praful era ud. În zadar şi-a frământat sufletul toată noaptea şi chiar dacă ar mai fi vegheat în rugăciune multe nopţi la rând, tot nu ar fi găsit un răspuns. Era o singură cale – trebuia să ajungă la Apostol. El mereu a ştiut cum să-i îndrume paşii. Poate că nu era târziu să prindă primul poştalion spre Roma. Sub ochii somnoroşi ai lui Puerum, repartiză câteva lipii şi nişte peşte uscat în mai multe blide:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu ştiu când mă întorc. Poate deseară, poate mâine, poate poimâine. Mâncaţi cumpătat, să vă ajungă trei-patru zile. Ştii ce să spui, dacă bate cineva în uşă, nu? Vă las în paza Domnului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p style="text-align: center;"> </p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">- va urma -</span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">= toate fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment XIV)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-04-19:6515444:Topic:706673
2015-04-19T16:16:30.369Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Resimţindu-şi tinereţea ca pe o vină persistentă, sâcâitoare, Sapphira părea să-şi asume benevol şi oarecum martiric greutatea păcatelor întregii omeniri. Mergea întotdeauna cu pas măsurat, cu umerii învinşi, cu privirea acoperită de gluga ce o împiedica să vadă stricăciunea gloatei ori corupţia aristocraţiei. În ziua aceea mersul îi era totuşi mai elastic, în ciuda întâmplării că prima sa încercare de a face o…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Resimţindu-şi tinereţea ca pe o vină persistentă, sâcâitoare, Sapphira părea să-şi asume benevol şi oarecum martiric greutatea păcatelor întregii omeniri. Mergea întotdeauna cu pas măsurat, cu umerii învinşi, cu privirea acoperită de gluga ce o împiedica să vadă stricăciunea gloatei ori corupţia aristocraţiei. În ziua aceea mersul îi era totuşi mai elastic, în ciuda întâmplării că prima sa încercare de a face o tranzacţie imobiliară îi scăpase printre degete. Faptul că descoperise unde a greşit o îndreptăţea să fie încrezătoare în viitoarele afaceri. Şi cum călca privind la doar doi paşi în faţă, în câmpul său vizual se iviră nişte sandale cu însemnul familiei Rincianus. Abia avu timp să facă o eschivă în lateral, pentru a evita un contact violent venit din partea celui ce se comporta ca un lictor, că pe lângă ea trecu, uşoară şi cochetă, lectica ce o purta pe Flavia Antonia, ferită de ochii lumii de nişte perdele subţiri, brodate cu fir de aur şi împodobite cu mărgăritare. Şocul acestei întâlniri nesperate o transformă pe Sapphira, pentru câteva momente năucitoare, într-o statuie a uimirii. Doar o fărâmă din judecată îi mai era vie. Sub impulsul acesteia, se întoarse din drum şi începu să urmărească mândra lectică. Aceasta, după ce străbătu câteva străzi într-un ritm vioi, dar lin, se opri în faţa scărilor Curiei. Din ea coborî, cu aerul de zeiţă adorată de toţi muritorii, frumoasa Flavia Antonia. Păstrându-şi atitudinea, porunci lictorului să fie aşteptată la teatrul mare, apoi urcă treptele, cu atâta semeţie de ai fi zis că acolo era templul ei, ignorând ploconelile ce i se aduceau. Îmbujorată de căldură, poate şi de efortul depus, întâmpină răcoarea înaltă a clădirii cu un zâmbet suav ca înfiorarea unei petale de nufăr. Trecu din holul mare, luminos, încărcat cu zeci de statui, într-unul lateral, dar nu mai modest în ornamentaţii, şi pătrunse pe o uşă imensă, deschisă de un aprod curtenitor. Prezenţa angelică potoli cât de cât tonul în care se purtase discuţia în acea vastă cancelarie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ah, ticălosul acesta de antreprenor vrea să-i încredinţez executarea anexelor la Castellum Divissorum doar de dragul săbiilor aflate în teci de mucava! zise Caecilius Antonius Rincianus în loc de firescul salut culant, de întâmpinare a tinerei sale soţii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Râzând ca un copil, Flavia Antonia se aplecă peste birou şi, cu mişcări caline, trecu vârful evantaiului din pene de struţ pe chipul roşu de furie disimulată al lui Caecilius Antonius:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Scumpul nostru soţ nu se menajează deloc! zise ea amuzată. Apoi, privind spre sursa acelei false nemulţumiri, exclamă încântată, întinzând totodată mâna spre a-i fi cinstită: O, dar pe cine văd aici!? Pe mai vechiul meu vecin, Domitius, cel care s-a lăcomit la o parte bună din parcul copilăriei mele!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Golit de sânge, Domitius prinse mâna ce-i fusese întinsă cu teama cu care ar fi trebuit să înfrunte atingerea răzbunătoare a celei mai ostile dintre furii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Această mânuţă delicată, deşi n-a omorât nici măcar o gâză, ar putea frânge gâtul unei hiene cât ai clipi, dragă vecine. Ce zici, degetele sunt destul de împodobite?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Înghiţind aerul precum un peşte ajuns pe uscat, Domitius începu să-şi scoată brăţările şi inelele şi să le înşire pe încheietura fină şi pe degetele prelungi, parfumate, ale Flaviei Antonia.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – De ce nu-i arăţi aceeaşi dragoste şi preabunului nostru Antonius Rincianus?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Preţul lucrării e prea mic, slăvita mea stăpână! Şi de unde mai putem să aducem omagiile cuvenite preagenerosului vostru soţ?! zise Domitius cu ultimul strop de putere.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Am o idee…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminează-mă, stăpâna mea şi a urmaşilor urmaşilor mei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dacă nu poţi, lasă pe altul! zise Flavia Antonia, savurând perplexitatea de pe chipul cadaveric al lui Domitius. Dar acum vă părăsesc, nobilii mei… Prietenele mele mă aşteaptă cu nerăbdare, mai adăugă angelica făptură, trimiţând soţului un zâmbet drăgăstos.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cercetând pe sub sprâncene dacă e cineva cunoscut prin preajmă, Flavia Antonia ajunse în holul mare al clădirii, apoi intră în altul, adiacent. La umbra întunecată a unei statui reprezentând un satir ce smulgea sărutul unei driade, îşi aruncă pe umeri mantia uşoară, purtată până atunci pe braţ şi, pentru a nu fi recunoscută de nimeni, îşi trase în aşa fel gluga peste creştet încât aceasta să-i acopere şi o parte a feţei. Nici Sapphira nu ar fi remarcat-o dacă nu i-ar fi ştiut umbletul. Cu multă precauţie, se luă după fosta ei stăpână, pitindu-se la un moment dat în spatele a două dintre coloanele gemene, zvelte ale portalului, de unde a urmărit, cu lacrimi în ochi, cum aceasta, după ce a coborât cele câteva trepte ale scării de la ieşirea din spate a Curiei, s-a îndreptat spre o lectică străină, ai cărei purtători şi lictorul aşteptau îngenuncheaţi, cu frunţile plecate pe dalele şlefuite ale pavajului. Bănuind că misterioasa călătoare s-a aşezat confortabil între pernele înfoiate, <i>portitores</i> ridicară gingaşa lectică şi porniră. Parcurgând mai multe străzi şi ganguri, trecură pe sub o arcadă grandioasă şi intrară într-o proprietate cu un parc de-a dreptul luxuriant, populat cu flori exotice şi arbori înmiresmaţi ce împrospătau alei străjuite de sculpturi din cea mai fină marmură. Amplasată în mijlocul parcului, vila impunătoare era astfel concepută încât să inspire siguranţă posesorului, iar vizitatorilor să le stârnească admiraţie, respect, dar şi pizmă. Toate acestea la o primă vedere. Dacă priveai domeniul din spate, observai că imensa clădire nu-i terminată, iar şantierul era abandonat, sugerând că stăpânul s-a întins mai mult decât îi permiteau resursele. Lectica trase în faţa intrării. Încă din momentul în care pătrunse prin fastuoasa poartă, toţi sclavii din acea familie abandonară orice preocupare, oricât ar fi fost ea de stringentă, şi îngenuncheară, la fel ca purtătorii, cu frunţile în pământ. Sub frontispiciul susţinut de portalul bine proporţionat, aştepta, arzând în flacăra nerăbdării, nobilul Quintus Valerius, bărbat înalt, frumos, cu trăsături etrusce, tânăr, poate mai tânăr decât Flavia Antonia cu un an jumătate-doi, celibatar, cu trăsături virile care te făceau să vezi doar armonia lor celestă, şi nu vreo umbră, oricât de neînsemnată ar fi fost aceasta. Nările, cu profil uşor curbiliniu, săltau în ritmul plămânilor ce parcă se chinuiau să stingă focul care mistuia inima. Chiar şi timpul în care Flavia Antonia urca felin scările i se părea zugrăvirea celei mai crunte dintre torturi – aşteptarea. În momentul atingerii ultimei trepte, frumoasa aristocrată fu prinsă de mână, trasă la piept şi sărutată cu ardoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu aşa îmi închipuiam să se comporte un <i>caelebs</i> cu o doamnă ce-i vizitează întâiaşi dată casa…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Fâstâcindu-se, Quintus Valerius eliberă mâna delicată, iar corpul i se rigidiză sub faldurile elegante ale togii. Când văzu reacţia de adolescent nededat cu subtilele cochetării ale femeilor, Flavia Antonia zise, privind peste umăr:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Acel <i>portitore</i> a căutat să mă spioneze.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să i se taie capul!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Iertare! Nu am avut nicio clipă această intenţie!! strigă speriat unul dintre <i>portitores</i>.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nici nu am ştiut de aşa ceva, dar s-a acuzat singur, apărându-se. Să i se taie capul! decretă femeia în timp ce făcea primii paşi spre uşa masivă a clădirii, scoţând un hohot zglobiu, ca şi cum comandase o <i>palla</i> nouă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dezmorţit de voioşia musafirei sale, Quintus Valerius o prinse din urmă, o luă în braţe şi o purtă prin lungile coridoare, până în dormitorul vast, împodobit cu mult rafinament. Aruncând preţioasa şi dulcea povară în patul imens, ornat cu baldachin din santal brun-roşcat, aurit, se repezi lângă ea şi începu să o acopere cu sărutări pătimaşe. Flămânzi unul de celălalt, ca doi amanţi despărţiţi de ceva timp, îşi dăruiau cu înfocare mângâieri, îmbrăţişări şi împătimite şoapte. Frenetic, au început să se dezbrace reciproc şi nici nu ar fi putut spune când trupurile lor – al ei alb ca laptele, a lui uşor arămiu – s-au contopit într-un bulgăre de aur topit, izvoditor de cea mai pură lumină. Posedată cu atâta vigoare, aşa cum nu a fost vreodată posedată de soţul ei, Flavia Antonia căuta să absoarbă cu toate simţurile plenitudinea acelor clipe: mâinile i se plimbau într-o exaltare disperată pe spatele şi pe fesele încordate; nările învolte doreau să aspire tot mirosul de transpiraţie uşoară, amestecată cu cel de uleiuri parfumate, emanat de trupul viguros; limba aduna flămândă broboanele micuţe de sudoare de pe piept şi braţe; printre gene, vâna jocul musculaturii frumos reliefate, pe când respiraţia precipitată, guturală, a partenerului, îi înrobea auzul a pierzanie, ca viersul de sirenă. Parcă întreg trupul se desprinse de pământ şi o purta ameţitor, clipe nenumărate, cu nemărginirea în ele, dincolo de Empireu, într-un loc neimaginat de pământeni… Epuizate, corpurile atât de armonioase stăteau acum tolănite pe aşternutul fin de mătase. Numai respiraţia profundă mai amintea de încleştarea dorinţelor dusă până la paroxism. Sugându-şi uşor buzele, cu privirea aflată încă în extaz, îndreptată înspre tavanul pictat, Flavia Antonia şopti doar pentru ea:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ah, zei, am fost mai presus de voi!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Când ne mai vedem?! întrebă Quintus Valerius, încercând să-şi ascundă disperarea că acea întâlnire putea să fie şi ultima.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – A trecut aproape un an de când ne-am cunoscut şi de când mă tot curtezi. Mmm… deci peste un an. Dar ca să nu mă uiţi, vreau să-ţi dăruiesc ceva… zise Flavia Antonia, scoţând de pe deget inelul masiv, primit de la nefericitul Domitius. Ai grijă însă, fostul proprietar trăieşte!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, nemernicul! Spune-mi, numaidecât, cum îl cheamă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După ce Flavia Antonia îşi potoli râsul cristalin, care vibrase prin toată casa, îşi privi amantul în ochi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Deci asta sunt eu pentru tine, o prostituată ce poate fi cumpărată cu nişte aur… Ha-ha-ha!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Iartă-mă! Sunt nebun!... Recunosc! Iartă-mă! …Dar dacă mâine nu ne vedem, voi grava numele noastre pe acest inel şi el va fi plata pentru luntraşul Charon! O clipă nu mai suport să stau departe de tine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mâine, zici? Mâine să fie! Mă vizitezi spre amiază. Iei nişte daruri pentru confidenta mea, Iulia, văduva lui Licinius, ca să-i cumpărăm discreţia…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O îmbrac în scumpeturi!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Când e şi Rincianus de faţă, o curtezi pe ea. Lui Rincianus trebuie să-i câştigi prietenia…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mai bine îl asasinez! Vând proprietăţile şi fugim dincolo de hotarele Imperiului!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Printre barbari?!... Ah, minunat!... Minunat! Îmbrăcaţi în piei de animale – tu un faun, eu o nimfă – culegând fructe de pădure, hrănindu-ne cu bureţi, dormind în peşteri… Ce bucolic! Ce idilic!... zise Flavia Antonia, fals entuziasmată, apoi, după o pauză în care-şi închipui noua viaţă, schimbând registrul vocii, decretă: Dar o să facem cum am zis eu, căci aşa o să fie bine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p> </p>
<p style="text-align: center;"> </p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">- va urma -</span></strong></p>
<p style="text-align: center;"><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3">= toate fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p> </p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment VI)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-02-22:6515444:Topic:686246
2015-02-22T14:34:27.822Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> A doua zi, destul de matinal – şi aici îşi spuneau cuvântul obiceiurile căpătate în vreme de încercatul comandant de oşti –, Caecilius Antonius intră în biblioteca vastă, un modest sanctuar înălțat zeiței Minerva, plină cu rafturi multe, unde odihneau sacramental papirusuri gracile, făcute sul ori în formă de carte, sau pagini independente, scrisori pe bucăţi de pânză din mătase, hărţi desenate pe piele de…</span></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> A doua zi, destul de matinal – şi aici îşi spuneau cuvântul obiceiurile căpătate în vreme de încercatul comandant de oşti –, Caecilius Antonius intră în biblioteca vastă, un modest sanctuar înălțat zeiței Minerva, plină cu rafturi multe, unde odihneau sacramental papirusuri gracile, făcute sul ori în formă de carte, sau pagini independente, scrisori pe bucăţi de pânză din mătase, hărţi desenate pe piele de viţel. Biroul masiv, cu încrustaţii de chihlimbar şi fildeş, păstrat într-o curăţenie ce speria, fotoliul cu speteaza căptuşită cu bronz, toate parcă îşi aşteptaseră stăpânul cu nerăbdare. Acesta, la rândul său, le aruncă o privire caldă. Zăbovi ceva mai mult cu privirea pe canapelele îmbietoare spre lungi taifasuri, şi chiar că-i era dor de astfel de clipe, însă acum trebuia să se ocupe de treburile stringente ale casei. Nu îşi duse gândul până la capăt că uşa se deschise timid şi pe ea intră Hermus, cu două catastife ponosite în mâini. Vocea îi tremura mai tare ca picioarele:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – <i>Salve, pater familias</i>!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius luă loc în fotoliul mare şi se apucă să studieze ambele catastife. Pentru fiecare <i>sestertius</i> ce părea cheltuit fără noimă cerea lămuriri intendentului. Acesta oferea amănunte exacte, ca dovadă că exersase mult darea de seamă. Înspre final, Caecilius Antonius îşi ridică ochii şi privi drept înainte fără o ţintă anume:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mda… Ai ştiut cât să furi. Felicitări!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Hermus ar fi deschis gura ca să se apere, însă gestul categoric al ocrotitorului său îi tăie de tot elanul. Acesta era mulțumit de profiturile aduse de fabrica de cărămizi şi de stupine. Tăbăcăria nu mergea prea bine, şi nici morile. Deşi eticheta îi cerea să nu se intereseze de veniturile soţiei, el făcu acest lucru. Faptul că Flavia Antonia nu mai avea bani lichizi, ba împrumutase şi de la el o sumă oarecare îl intrigă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Văd o cheltuială de ultim moment făcută de către stăpâna ta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mi-a cerut să fac rost de aceşti bani. Dar să nu vă fie cu supărare, aşteaptă o vânzare bună de vin. Clientul e pe cinste. O să pună în câteva zile banii la loc, plus dobânda.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – I-a investit?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu cred. Ar fi apelat la mine. Mi i-a cerut cu fermitate. Nu am avut curaj să o întreb despre destinaţia lor. Să fiu iertat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vizite care ne-ar da vreo sugestie?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu. Toate legăturile cu lumea le-a avut doar prin mine şi sclava sa. Însă o părere tot am – Lepidus Clodius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Îmbată-l şi descoase-l! Şi acum să-mi raportezi cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în lipsa mea aici.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După ce Hermus a fost lăsat să plece, în locul lui au fost chemaţi pe rând toţi sclavii din casă. Pe unii dintre ei îi chema şi-i rechema când avea nelămuriri ori dacă apărea vreo supoziţie. La urmă o invită pe Sapphira:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mulţumit sunt de serviciile tale.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira se clătină pe picioare. Ar fi vrut că stăpânul să înceapă această întrevedere cu o ocară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ia spune-mi ce evenimente s-au petrecut în absenţa mea?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira cunoştea că nu are rost să ascundă ceva din ceea ce ştia, dacă la acel eveniment au fost şi alţi martori în afară de stăpâna sa, aşa că începu să desfăşoare cronologic toate întâmplările insignifiante sau deosebite la care a asistat ori despre care doar a auzit. Caecilius Antonius o asculta atent. Puncta anumite dezvăluiri cu câte o înclinare a capului. Când a văzut că doica nu mai are nimic de spus, şi-a dres glasul şi cu o voce egală, intimidantă, întrebă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – De ce l-ai pus pe Bilubus să o ucidă pe moaşă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Naşterea a fost extrem de grea. Atât de grea încât mă îndoiesc de faptul că buna mea stăpână şi preaiubita voastră soţie va mai putea naşte vreodată. M-am asigurat ca norodul să nu afle că venerabilul Caecilius Antonius Rincianus nu va mai avea şi alţi urmaşi!... minţi Sapphira înfigându-şi unghiile adânc în carne.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi crezi că secretul e atât de bine păzit?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Pun viaţa mea chezăşie, bunul meu stăpân! şopti Sapphira, plecând capul. „Dar sufletul mi-l încredinţez Celui ce mă va mântui!...” gândi smerit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Am înţeles că încerci să faci prozeliţi în familie şi în oraş pentru acel instigator care se pretinde singurul fiu al unicului zeu... Rază de o poştă în jurul meu să nu miroase a scârnăvie de peşte! Soarta ta nu e pecetluită încă. Ori te voi elibera, ori vei fi crucificată. Voi hotărî după serbări. Până una-alta să nu mai rămâi singură în prezenţa vrednicei mele soţii, altfel vei fi amarnic biciuită în For! mai adăugă stăpânul casei, dându-i de înţeles doicii că poate să se retragă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Viaţa mea îţi aparţine... repetă Sapphira, căutând să plece.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Era să uit… Bărbatul tău nu are cum să-şi vadă fiul – a căzut apărându-mi reşedinţa în urma unui atac banditesc al zeloţilor. A avut parte de onoruri militare!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ridicând privirea în tavanul înalt, Sapphira închise prelung pleoapele, rămânând câteva momente în reculegere. Însă peste rugăciunea rostită în gând, învăţată de la apostoli, o revelaţie îi lumină sufletul: „Acum nu trebuie să-i mai dau explicaţii lui Cassianus. Pe Apperia am s-o caut şi am să-i cer datoria de nouă <i>trientes</i>, aşa o să mă ocolească pe cât de mult poate, iar de-o fi să ne întâlnim vreodată, îi voi spune că Teodoros a avut un accident…” Oftând mai mult a uşurare decât a nenorocire, Sapphira îşi plecă fruntea. Bănuind că aduse o rugă zeului ei, Caecilius Antonius îi propuse, din cinism, o masă de pomenire întru memoria defunctului, aşa cum cereau larii casei. Sapphira mulţumi, înclinându-se adânc, dar spera totuşi că promisiunea va fi uitată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Încă ceva! o reţinu iarăşi Caecilius Antonius. Din bilanţuri reiese că s-a cheltuit o sumă importantă în ultimul timp. Ştiu că tu ai dus aceşti bani fratelui nostru, Lepidus Clodius. Are mari probleme financiare?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira simţi gheaţă pe spinare: „Din ce hrube ale Infernului a apărut omul acesta de le ştie pe toate? Dar oare chiar pe toate le ştie? Nu cred!” După ce-și reveni, clătină din cap, şoptind un „nu” abia auzit. Dacă Caecilius Antonius ar fi continuat cu întrebările, s-ar fi văzut obligată să dea în vileag achiziţionarea locuinţei, că nu ar fi găsit, pe moment, alte subterfugii. Fiindcă nu dorea să pară <em>plebeius</em> prin suspiciunile lui, Caecilius Antonius o expedie cu un gest scurt. Sapphira se retrase făcând lungi plecăciuni. În hol îl întâlni pe Hermus. Acesta luă un aer plin de deferenţă şi mister când o văzu. Totuşi, înainte de a pătrunde în bibliotecă, el avu grijă să-şi înlocuiască zâmbetul înţepător cu unul triumfal. Caecilius Antonius nu era convins de aerul afişat de intendentul său, dar îi lăsă timp să se desfăşoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Când vrea Bacchus să râdă copios de adoratorii săi, nu le dă vin în cupe mici şi nici îndoit cu apă! O butelcuţă de vin! Atât mi-a trebuit ca să fac din limba onorabilului Lepidus Clodius un izvor tumultuos. Dacă n-aş fi ştiut că bunul meu stăpân şi ocrotitor mă aşteaptă cu veşti care, desigur, nu sunt atât de importante pentru el, aş fi continuat să îl ascult cu atenţie, că multe lucruri interesante afli dintr-o flecăreală muierească a unui bărbat ce se crede ba victima zeiţei Fortuna, ba a societăţii. Fără îndoială că şi ascultătorului îi trebuie destulă măiestrie ca să poarte în aşa fel conversaţia încât neînţelesul şi vremelnicul său fârtate într-ale licorilor să spună şi ce nu vrea sau ce crede el că e destul de încifrat pentru ca o ureche străină să înţeleagă. Şi are dreptate de multe ori, dar el nu ştie ce şi cât ştie convivul său. Or punând fragmente neînsemnate lângă altele de aceeaşi natură, culese în alte împrejurări, poţi clădi sau dărâma destine, poţi să ştii unde şi cum să loveşti sau când vei fi lovit. Nu am dreptate, bunul meu ocrotitor?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius zâmbi amabil sub un munte de răbdare și speră funciar ca intendentul să pună capăt acestei retorici anoste, sigur fiind că Lepidus Clodius a spus exact ce-a vrut să spună. Dar nu a fost aşa. Hermus porni să expună cu lux de amănunte întâlnirea cu Lepidus Clodius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi zici că acea locuinţă nu poate fi folosită pentru întâlniri de către două respectabile persoane!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nici gând de aşa ceva!... Poate doar de doi <i>infames</i>… exageră intendentul, întru siguranţa lui. Şi-apoi e locuită. Am auzit glas de prunc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ai auzit?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, nu! Am şi văzut. Dar numai din prag, fiindcă era un miros acolo insuportabil!... minţi Hermus, căci n-ar fi vrut să pară umilit de încuietorile ce nu s-au lăsat desferecate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să uităm acest subiect.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mie mi se pare cam scump…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu mă mai interesează subiectul! ridică uşor tonul Caecelius Antonius. Avem de stabilit în detaliu sărbătoarea naşterii fiului meu! Zece zile ne sunt suficiente pentru aprovizionare. Poimâine trebuie să mă înfăţişez în faţa divinului nostru împărat. Mi-a asigurat funcţia de magistrat. Deocamdată ţinem secretă această numire a mea! a adăugat Caecilius Antonius pentru a potoli entuziasmul intendentului său.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Prima seară, din cele şapte hărăzite petrecerii, avu ca temă viaţa bucolică. În parcul imens, la strălucirea făcliilor, stropii de apă sclipeau ca roua dimineţii pe iarba crudă, neatinsă de caniculă. Mirosul răşinilor arse, al ambrei, al smirnei şi al nardului pluteau discret prin aerul răcoros, acompaniind muzica izvodită din lire, naiuri, fluiere şi cornuri. Un cerb mândru, cu trei ciute supuse şi un căprior sprinten, însoţit de două gingaşe căprioare păşteau blând printre pomi, copaci şi arbuşti ornamentali. Făpturile pădurii nu se sfiiau să întindă boturile lor catifelate pentru a lua un colţ de lipie sau cine ştie ce fruct exotic din palma vreunui invitat lungit pe blănuri de sălbătăciune. Bacante lascive ce ţineau pe încingătoarele suple de mătase mici amfore cu vin zeiesc, stors parcă din sânii lor pietroşi, lăsaţi la vedere, încântau cu prezenţa elita edililor alcătuită din prefectul oraşului, trimisul imperial şi o serie de funcţionari mai mărunţi; nu lipseau patricieni, senatori, consuli, pretorieni cu ofiţerii lor, toţi însoţiţi de matroane sau de cochete femei; prezenţi erau şi preoţii, preotesele şi vestalele tuturor templelor din oraş. Tineri păstori şi silvani tăiau, jupuiau, eviscerau mufloni graşi, mistreţi vânjoşi, ciute şi căprioare cu ugere pline, cerbi şi căpriori fragezi pe care, mai apoi, îi înfigeau în proţapuri şi-i așezau deasupra unor movile de jeratic. Nimfe şi amoraşi purtau tăvi mari de argint, pline cu păstrăvi fripţi pe jar. Iepuri cu oase ţăndăroase, dropii blânde, gotcani năuci, ierunci sperioase, porumbei şi guguştiuci sălbatici, răscopţi în cuptor, tăvăliţi în mierea culeasă din scorburile copacilor bătrâni, îmbiau chiar şi cele mai sătule guri. Salatele de măcriş străluceau scăldate în uleiuri de măsline. Deşi răsfăţate în acest paradis culinar, trufele, miezul de alune şi castanele coapte abia dacă îşi găseau locul. Naiadele aduceau pe talgere lucrate în filigran tot soiul de fructe lăudăroase de pădure şi ouă de prepeliţe timide. Voia bună, întreţinută de barzi şi aezi dezmierda mâncarea şi vinul care curgeau valuri-valuri. Mulţi invitaţi vizitau <i>vomitoria</i> unde regurgitau pentru a se putea bucura de alte şi alte feluri de bucate. Spre ziuă, pe când făcliile păleau una câte una şi când invitaţii mai în vârstă se gândeau să cheme lecticile, <i>atriensis</i> anunţă cu glasul său ceremonios:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Augustele feţe care au onorat această casă cu prezenţa lor sunt rugate să ia loc în amfiteatru!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La aceste vorbe, o cortină lungă, înflorată căzu molcom, descoperind privirilor uluite tribuna din lemn construită cumva mai înspre partea de apus a parcului uriaş. În faţa gradenurilor era instalat un ţarc de vreo douăzeci de stânjeni pătraţi, dreptunghiular. Lipite de latura stângă a ţarcului, se găseau, diferite ca formă şi mărime, două cuşti din blăni masive de stejar, din care s-ar fi putut auzi mormăit de fiară dacă, pornită din scepticismul că amfitrionul ar putea să le mai ofere şi alte plăceri în acea noapte, rumoarea nu era aşa puternică. În arena mărginită de bare înalte din fier, năimiţi pe bani grei pentru reprezentaţie, doi gladiatori mimau o luptă dură cu gladiumurile lor – săbii drepte, cu două tăişuri – iar cu torţele din funii îmbibate în răşină, de lungimea suliţelor, căutau, părelnic, să pârlească faţa adversarului. Când, în sfârşit, musafirii s-au aşezat comod pe băncile prevăzute cu perne mari, umplute cu puf de gâscă, ţinând cont fiecare de rangul său, Caecilius Antonius, întinzând o năframă albă şi una roşie prefectului oraşului, zise plin de curtoazie:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ne faceţi această onoare?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Plăcut surprins, prefectul luă năframa roşie, ceea ce însemna că spectacolul trebuia să fie cu vărsare de sânge, o înălţă în aer, apoi o lăsă lin să cadă la picioarele sale.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Sunt flatat că-mi respectaţi blazonul!... făcu Caecilius Antonius o discretă reverenţă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Atriensis</i> pocni de două ori din palme. La semnul său, sclavii ce păzeau cuştile ridicară trapa solidă a uneia dintre ele. Năucită de lumina ascuţită a primelor raze ale dimineţii, în arena aerisită năvăli o ursoaică brună, viguroasă, adusă de prin munţii dacilor. Clătinându-şi capul, căutând în acest fel să scape de orbirea scurtă, o luă la fugă drept înainte. Până să ajungă în partea opusă a arenei, ochii s-au dedat cu lumina. Abia găsise timp să-şi ferească botul, căci viteza cu care alerga o proiectă în gardul înalt. Ţarcul se scutură în întregime, scoţând un zgomot strident ce avu darul să trezească şi atenţia spectatorilor molcomiţi. Confuză, ursoaica se opri nemulţumită, căutând o cale de scăpare. Cei doi gladiatori – <i>bestiarii</i>, cum de fapt erau numiţi cei care luptau cu animale – reveniseră în mijlocul arenei, agitând făcliile, după ce în primă instanţă s-au ferit din calea fiarei. Provocată, ursoaica s-a ridicat pe labele posterioare, scuturându-şi botul, împrăştiind spuma albă, turbată ce îi curgea din gură. Gladiatorii s-au apropiat de adversara lor prevăzători, ţintuind cu făcliile ochii sălbăticiunii, gata în orice moment să împlânte gladiumurile în torace, ori în burta păroasă. Şi chiar asta s-a întâmplat în clipa următoare. Doar că ursoaica nu a rămas datoare şi cu o lovitură fulgerătoare a ghearei ce o flutura prin aer spintecă antebraţul unuia dintre gladiatori, făcându-l să scape gladiumul ce abia-şi atinse ţinta. Spectatorii exultară îndelung. După acest prim atac, cei trei combatanţi şi-au reconsiderat tacticile. Namila reveni cu toate picioarele pe pământ, punându-şi pieptul şi vintrele la adăpost. Luptătorii, surprinşi de agilitatea adversarei lor, se înţeleseră din priviri să acţioneze mai chibzuit, mai sincronizat. În timp ce unul îi distrăgea atenţia, celălalt îşi recuperă arma. Ştiau amândoi că dacă reuşesc să-i scoată ochii, sălbăticiunea va fi o victimă sigură. De aceea acţiunile lor se canalizaseră spre chipul furios, cu priviri de monstru înnebunit. Gladiatorul rănit căuta cu insistenţă să îi pârlească pleoapele. Pe sub flacăra dogoritoare, celălalt gladiator, printr-o fandare, strecură vârful ascuţit al gladiumului spre pupila neagră şi vigilentă ca de cerber. Ţinta fu ratată cu uşurinţă, ursoaica alegându-se doar cu o zgârietură superficială pe obrazul drept. Deşi a văzut bine cine a lovit-o, ea tot spre gladiatorul rănit şi-a îndreptat atacul și, cu o izbitură neîntârziată, îi spintecă tâmpla şi barba. Dintr-o privire, cei doi gladiatori au înţeles tactica fiarei, aşa că scopul lor iniţial s-a schimbat – protejarea celui ce era ţinta imediată a ursoaicei devenise ţel vital pentru amândoi. Dacă ochii nu-i puteau fi scoşi cu una cu două, măcar putea fi împiedicată să vadă. Prin urmare, ambele făclii doreau să obtureze cât mai mult orizontul vizual al jivinei. Aceasta se apăra cu laba, culcând adesea în iarbă flăcările ce o hărţuiau. Gladiatorii profitau de orice ocazie şi o loveau cu săbiile peste bot. Înghesuită în colţul arenei, jigania hotărî să atace. Fixându-şi victima, se ridică iar în poziţie bipedă şi făcu un salt. Gladiatorul rănit îi băgă făclia în gura larg deschisă, iar capătul opus al băţului îl fixă în pământ. Pentru o clipă extrem de scurtă, matahala se opri în traseul ei, timp suficient pentru ca celălalt luptător să-i spintece pielea de pe abdomen. Deşi tăietura nu fusese atât de adâncă pentru a pune neîntârziat viaţa nevinovatei sălbăticiuni în pericol, o porţiune de intestin ieşise totuşi afară din cavitatea lui, ţinut fiind doar de prapur, formând astfel o hernie oarecum periculoasă. Această scenă stârni urale prelungi, măgulitoare. Ursoaica îşi făcu loc printre cei doi gladiatori şi fugi până la cuşca mică pe care încercă să o dezmembreze cu colţii, cu ghearele, printre gratii. Realizând că aşa nu au cum să iasă victorioşi din luptă, gladiatorii se hotărâră să schimbe din nou tactica. Mişcându-se febril, renunţară la una dintre făclii şi, în locul ei, cu ajutorul curelelor ce le împodobeau bicepşii, legară un gladium de băţul lung şi obţinură în felul acesta o suliţă sigură. Mergând lipiţi unul de altul, se apropiară prevăzători de namila ce continua, furibundă, să roadă lemnul dur. Dacă nu ar fi fost provocată, jivina i-ar fi ignorat complet. Dar când flacăra i-a atins iarăşi botul, se înălţă mormăind pe picioarele din spate, etalându-şi statura extrem de impozantă, în speranţa că va intimida agresorii şi va fi lăsată în pace. Or tocmai atunci, cu iuţeală de viperă însorită, suliţa zvâcni şi străpunse toracele mai puțin mițos pe la axila piciorului anterior stâng. Fiind retrasă cu aceeaşi rapiditate, mulţi din asistenţă nici nu au văzut atacul şi, în consecinţă, nu l-au răsplătit cu murmure de admiraţie, cu aplauze. Ursoaica reveni în poziţia de patruped, clătinând capul parcă a neînţelegere. Ce aveau ticăloşii aceştia cu ea? Spuma ce-i curgea din gură se colorase în trandafiriu. Gladiatorii ştiau că adversara lor nu primise lovitura de graţie şi mai ştiau că din arenă nu pot ieşi decât pe scut ori sub scut. Aşteptând ca tovarăşul de luptă să-i distragă atenţia cu făclia, celălalt gladiator, cel neatins de ghearele fiarei, căută să-i străpungă beregata ori, dacă avea dibăcie şi puţin noroc, traheile. Într-adevăr, suliţa se îndreptă spre coşul pieptului, oprindu-se însă în claviculă. Furioasă, ursoaica surprinse arma retrăgându-se şi o izbi de pământ, încât băţul se rupse în două, iar partea cu gladiumul sări prin grilaj la un cot distanţă, înspre tribună. Surescitaţi, spectatorii scoaseră un freamăt de admiraţie. Gladiatorii se priviră neputincioşi. Nu ştiau câtă viaţă a mai rămas în trupul sălbăticiunii. Atinsă de aripa morţii sau doar foarte obosită, ursoaica se lăsă lin pe burtă, privindu-şi ca prin ceaţă duşmanii. În acest moment, Caecilius Antonius făcu un semn abia sesizabil către sclavii care păzeau cuştile de lângă arenă. Aceştia dădură o bară de fier la o parte şi-apoi deschiseră cuşca cea mică. Din ea se strecură pe câmpul de luptă puiul ursoaicei. Buimăcită de-a dreptul, gingaşa făptură goni prin ţarc. Văzând că nu are cale de scăpare, încercă să se caţere pe unul dintre drugii masivi ce constituiau colţul arenei. Ghearele lui micuţe scrâşneau în zadar pe fierul ruginit. După alte câteva tentative de a urca în vârf, renunţă. Căutând totuşi o cale de a evada, introduse cu greu căpşorul printre două bare. Îndărătnic, corpul nu vroia să urmeze capului, în ciuda sforţărilor depuse. Crezând că singura soluţie de a fi la adăpost e tot umbra mamei, se hotărî să-i înfrunte pe cei doi monştri bipezi ca să ajungă la ea, dar barele acelea afurisite refuzau să-i elibereze capul. De necaz, începu să se tânguie dureros şi din ce în ce mai tare. Gladiatorii avuseră proasta inspiraţie de a se uita înspre pui. Temându-se că-i va fi atacată odrasla, ursoaica îşi adună ultimele forţe şi dintr-un salt era cu colţii înfipţi în grumazul unuia dintre luptători. În toată rumoarea aceea se auzi distinct şi tare zgomot de oase rupte. Corpul gladiatorului, cu o clipă în urmă puternic şi plin de viaţă, acum flutura ca o fantoşă dezarticulată în gura ursoaicei. Entuziasmul asistenţei părea să atingă apogeul. Luat prin surprindere de atacul asupra tovarăşului său, celălalt gladiator se năpusti şi lovi cu gladiumul creştetul sălbătăciunii, folosindu-se de forţa ambelor mâini. Scuturându-şi de durere ţeasta despicată, ursoaica repezi o labă în pieptul atacatorului, aruncându-l câţiva paşi prin aer. Apoi tăbărî asupra lui şi-i deschise abdomenul, risipindu-i intestinele prin iarbă. Oricât şi-ar fi dorit nobilimea prezentă să vadă o inimă bătând într-un stern jupuit de viu, oricât ar fi plătit pentru un astfel tablou, nu credea că ar fi putut avea parte de aşa ceva. Ardoarea îi cuprinse pe toţi şi-i transformaseră în martori muţi, transfiguraţi. Văzând că agresorul continua să geamă, ursoaica se repezi spre capul acestuia, ce se mişca necontrolat în spasmele morţii, şi îl străpunse cu colţii de parcă ar fi spart un pepene. Mulţimea începu să dea glas extazului. Auzindu-şi puiul plângând în capcana în care intrase, grijulia mamă se îndreptă spre el. Îl prinse cu amândouă labele din faţă şi-l smuci, eliberându-l. Când descoperi prăjina orizontală de la nivelul solului în care erau nituite barele verticale de fier, ursoaica o prinse cu ghearele şi căută să o salte cât mai sus. Putere de titan să fi avut şi gardul nu ar fi cedat mai mult decât a făcut-o deja. Târându-se pe burtă, muribunda vietate încercă să se strecoare prin deschizătura făcută de ea. În zadar, greabănul masiv şi puternic nu voia să treacă pe sub gard. Puiul, când simți şansa eliberării, răzbi pe lângă mama sa şi o luă la fugă, privind în spate. Lăcrimând, ochii ursoaicei se închiseră definitiv. Derutat, puiul se întoarse şi intră în ţarc, ascunzându-se la pieptul pe care l-a supt de atâtea ori…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Magnific! Magnific!!... Vivat Caecilius Antonius Rincianus! Vivat!!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Reprezentaţia trezi în unii poftă de mâncare şi aceştia se duseră ca să ciugulească fripturi sleite, să mai bea vin înfiorat de răcoarea dimineţii, iar pentru ceilalţi constituia apogeul unei seri de neuitat, rememorată în legănatul florilor de mac al extravagantelor lectici.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La braţul soţului ei, Flavia Antonia se întreba care a fost mesajul transmis prin acest spectacol, ştiind că un Rincianus nu face nimic fără un scop anume…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> <span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> </span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment V)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-02-15:6515444:Topic:683068
2015-02-15T17:49:06.155Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p> <span class="font-size-3">– <i>Salve, pater familias</i>! îndrăzni Hermus, după ce scăpă de atribuţiile imediate şi după ce simţi că stăpânul familiei s-a relaxat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius Rincianus zâmbi discret şi îl fixă adânc în ochi pe Hermus. Oricât ar fi exersat în gând această întâlnire, intendentul tot se albi la faţă, pe când palmele se udaseră de…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p> <span class="font-size-3">– <i>Salve, pater familias</i>! îndrăzni Hermus, după ce scăpă de atribuţiile imediate şi după ce simţi că stăpânul familiei s-a relaxat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius Rincianus zâmbi discret şi îl fixă adânc în ochi pe Hermus. Oricât ar fi exersat în gând această întâlnire, intendentul tot se albi la faţă, pe când palmele se udaseră de atâta transpiraţie. Dacă ar fi trebuit să păşească în acel moment, sigur s-ar fi prăbuşit. „Numai să nu fi muşcat prea mult, micuţul meu hoitar!” gândi Caecilius Antonius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Prea venerabila ta soţie şi nepreţuita mea protectoare, Flavia Antonia, a trimis lectica! zise Hermus căutând să-şi stăpânească tremurul vocii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius porni într-acolo unde arătase Hermus cu mâna. Cei opt sclavi care transportau lectica, alături de doi deschizători de drum, purtători ai însemnelor familiei, îşi aşteptau stăpânul într-o adâncă plecăciune. Degajat şi nobil în mişcări, Caecilius Antonius urcă în lectică făcând semn discret să fie urmat de Hermus. Cu gesturi largi, intendentul îi mulţumi ocrotitorului său, arătându-i că nu e demn de onoarea ce i se făcea. Caecilius Antonius repetă invitaţia care de data aceasta nu putea fi refuzată. Prin generozitatea sa, trebuia să arate că e mulţumit de faptul că ajunse cu bine acasă şi că totul era în ordine:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – La For! şopti el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Hermus porunci lictorilor destinaţia. Pe drum, Caecilius Antonius răspundea sau adresa zâmbete şi discrete înclinări de cap tuturor aristocraţilor cu care lectica lui se intersecta. Nimeni nu s-ar fi oprit din cale să-i ureze un sincer „bun venit” celui abia debarcat. De-ar fi ştiut că are promisiunea împăratului de a ocupa în scurtă vreme funcţia de magistrat, altfel ar fi stat lucrurile. Hermus îl punea la curent pe ocrotitorul său cu informaţii mai amănunţite despre aristocraţii întâlniţi, informaţii inserate succint şi în corespondenţa lor. Caecilius Antonius constată cu încântare că multe şi profunde schimbări nu s-au petrecut în toţi anii în care el a lipsit cu mici întreruperi. Probabil nici în For nu avea să afle noutăţi, ceasul nu era cel mai potrivit unei astfel de activităţi, însă nu putea contramanda ordinul. Ajuns la umbra liniştitoare şi răcoroasă a Forului, decorat cu statui ce reprezentau nimfe şi naiade, fauni, satiri şi atlanţi, animat de inşi versatili, cupizi sau anoşti, ce-şi pierdeau timpul aşteptând un orator, un lider, o victimă, ori de inşi sobri cu interese reale, curente, Caecilius Antonius inspiră adânc această atmosferă de care îi fusese dor. Pe nişte bănci de marmură, așteptând ca viața din Bazilică, aflată alături, să se anime, câţiva comercianţi se desfătau în discuţii lejere despre afacerile altora, căutând astfel să ascundă propriile intenţii, propriile căutări. Totuşi când îl văzură pe Caecilius Antonius ca la un semn începură să-i facă lungi temenele:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bun venit, stăpân şi binefăcător al nostru!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să vă fie ocrotit de zei, de lari şi de penaţi vlăstarul! E băiat sau fată? Fiindcă noi nu am putut afla acest mirific secret.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cu voia zeilor, are cine să-mi ducă numele în nemurire! le răspunse mult prea amabil Caecilius Antonius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, dar venerabila noastră Flavia Antonia e tânără şi va da naştere la alte şi alte divine progenituri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Am fi onoraţi să ne ocupăm noi de aprovizionarea petrecerilor. Preţ bun, marfă excelentă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Caecilius Antonius le zâmbi încă o dată şi plecă spre cealaltă ieşire a Forului, dorind parcă să se asigure de integritatea oraşului ca de propriul domeniu. Pe holul imens, ivit ca un soare al prieteniei, îl întâlni pe mai vechiul său tovarăş de arme, Marcus Vatia. Amândoi se arătau de-a dreptul încântaţi de revedere. Totuşi îmbrăţişarea nu a fost prelungă. Caecilius Antonius uitase faptul, sau poate că în subconştient nu accepta realitatea, că prietenul său – căruia pe câmpurile de luptă din Galia Comata i-a salvat viaţa – şi-a pierdut atunci aproape întreg braţul stâng. Ciotul cicatrizat, ghicit prin togă, îi repugnă fără să vrea. Marcus Vatia nu părea câtuşi de puţin deranjat de infirmitatea sa şi gesticula ca şi cum ambele braţe ar fi fost întregi. Pretextând că oboseala îl curtează, deşi băile zilnice şi masajele dese îl ţinură în formă pe toată perioada călătoriei, Caecilius Antonius îşi îmbrăţişă de despărţire prietenul. Abia acum îl năpădi nerăbdarea de a-şi vedea urmaşul, iar această vizită îi păru o inutilă şi stupidă pierdere de timp, aşa că se întoarse la lectică. Ajuns aproape în capătul străzii ce urca uşor, zări arcada porţii sale, zări şi portalul casei. În amintirea sa parcă erau mai grandioase, mai elevate. Chiar şi porticul i se păru cumva sumbru şi modest. Îşi descreţi fruntea gândind la cum vor arăta în viitorul apropiat. Bine instruiţi, <i>lectica portitores</i> se opriră la vreo zece paşi de chioşcul din parc. La umbra lui, Flavia Antonia aştepta cu inima cât un bob de mei. Fiul îi dormea alături, într-un leagăn sculptat în lemn de trandafir. Prin ţinuta fermă, <i>serva</i> dorea să-i inspire cât mai multă siguranţă stăpânei. Caecilius Antonius sări sprinten din lectică şi se opri în pragul chioşcului:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cine e această impostoare?! întrebă tare încât să se audă cât mai departe. Eu v-am trimis o femeie frumoasă şi tânără! Acum ce găsesc? Una mai frumoasă şi mai tânără!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dacă nu ar fi fost preocupat de intrarea teatrală, de gesturile sale ample, ar fi observat sincopa prin care a trecut Flavia Antonia şi mişcările precise şi eficiente făcute de <i>serva</i> pentru a-şi aduce stăpâna în simţiri. Caecilius Antonius îngenunche lângă soţie, îi luă mâinile într-ale sale, o sărută pe frunte şi-i zise:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O să te îmbrac în aur pentru acest dar!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Prea bunul meu stăpân, s-o menajăm pe onorabila ta soţie că nu e refăcută pe deplin…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ignorând sfatul, sau mai bine zis pe cea care dăduse acel sfat, se apropie de leagăn, dezveli pruncul ca şi cum ar fi dorit să se convingă de faptul că-şi trăia visul aievea. Ridicându-şi urmaşul în aer ca pe o ofrandă ce o încredinţa tuturor zeilor buni, topit de fericire, Caecilius Antonius rosti atât cât să se facă auzit dincolo de plânsul copilului trezit brusc din somn:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O să-i zicem Lauraentius!... Da-da!... Lauraentius Caecilius Rincianus! adăugă apoi cu emfază întreg numele pentru a vedea cum sună. Mulţumit şi de acest lucru, Caecilius Antonius i se adresă tinerei soţii: Toţi prietenii noştri mi s-au plâns că le-ai răpit bucuria de a-mi vedea urmaşul şi de a-ţi aduce omagii. Interesantă strategie! Nici eu nu aş fi gândit-o… Rămân îndatorat! Să poftească familia să-şi vadă noul stăpân şi să i se închine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sclavii din casă, în frunte cu <em>libertum</em> Hermus, urcau pe rând cele cinci trepte ale chioşcului într-o ordine desăvârşită. Se închinau micuţului, arătând supunere şi încântare atât cât să nu pară false. În acest timp, Caecilius Antonius îi cântărea din priviri, căutând eventuali trădători şi rebeli. După îndeplinirea protocolului, fiecare sclav pleca la locul lui de trudă ceva mai speriat, ceva mai chinuit de nelinişti. La fel aştepta şi Hermus, postat undeva la baza scărilor, porunci clare de la severul dar dreptul său ocrotitor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Doică, alăptează pruncul! Vreau să ştiu dacă suge tot atât de mult pe cât ţipă.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Sapphira îşi dezveli sânul bogat. Odată pus la piept, gângurind, pruncul începu să înghită laptele ce parcă se revărsa direct din ţâţa zeiţei Juno.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Un adevărat Rincianus! zise Caecilius Antonius, neîncăpându-şi în piele de mândrie, apoi, adresându-se intendentului, continuă: Hermus, doar de mâine încep să primesc vizite. Vreau să se ştie că vom petrece un pătrar de lună! Începe pregătirile! Peste zece zile totul să fie gata! Extravaganţă – asta să caracterizeze petrecerea! Adorata mea, i se adresă pe urmă soţiei, oferindu-i braţul, soarele mă oboseşte…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia, rigidă în gesturile ce altădată erau pline de graţie, gesturi admirate, dorite, bârfite sau pur şi simplu invidiate de toate aristocratele şi de către toţi aristocraţii oraşului, căsătoriţi ori becheri, primi oferta, căutând să arate cât mai multă încântare, deși zâmbetul de pe chipul său nobil era acum un rictus chinuit. Vâltoarea dintre Scilla şi Caribda părea colţ din Empireu faţă de ceea ce se petrecea în sufletul ei fragil. Din momentul în care şi-a pus mâna gingaşă pe braţul venerabilului soţ, începu să conştientizeze cu adevărat riscul la care s-a supus, acceptând nebunia propusă de Sapphira. Infernul întreg s-ar fi coborât asupra sa dacă Caecilius Antonius ar fi bănuit ceva. O, câte destine depindeau de ea!... Nu, povara era mult prea mare pentru umerii ei. Trebuia mărturisită! Când să deschidă gura, doica interveni grăbită:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ne exprimăm speranţa că aţi avut o călătorie plăcută.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mulţumesc zeilor!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cum Flavia Antonia încă păşea ca hipnotizată de cine ştie ce zeu distructiv, Sapphira o înghionti cu degetul în coaste, încruntându-se discret, și adresă în acelaşi timp o altă întrebare stăpânului casei:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminatul nostru ocrotitor vrea să mănânce?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Sper că aveţi cu ce mă ospăta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Abia acum Flavia Antonia se trezi din acea stare periculoasă şi privi speriată în jur. Prinse dojana fulgerătoare care o aduse şi mai mult în lumea construită de ele, impusă de ele:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Numele Rincianus mai are trecere printre creditori!... încercă Flavia Antonia să ia aerul de fată răsfăţată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Privit cu un pic de frondă, acest cuplu părea mai degrabă tată şi fiică. Un tată uşor obosit de lunga discuţie în care îi ceruse fiicei să se căsătorească din interes cu cel mai bun prieten al său, şi acum mai trebuia doar să-i arate – păşind pe aleile strălucitoare, întreţinute cu mari eforturi financiare – la ce avea să renunţe dacă persista în ideea de a da cu piciorul unui astfel de mariaj. Totuşi nu era chiar aşa: bărbatul înalt, suplu, cu gesturi de obicei scurte, cazone, niciodată în exces, niciodată inutile, se erija drept soţ. Ars de soarele uscat al deşerturilor, chipul măsliniu cu trăsături nobile, brăzdat parcă prea devreme de riduri adânci, exprima severitate. Ochii negri, cu priviri grave, nu ar fi surâs decât la un impuls profund. Părul alb, atent pieptănat, accentua aerul de om echilibrat. O bucurie sau un necaz nu ar fi plecat spre el ori dinspre el decât dintr-un act volitiv. Puternic, era capabil de gesturi tandre, generoase, dar şi de urgii… Femeia de la braţul său, altfel ’năltuţă şi graţioasă, în urma sarcinii avea formele uşor plinuţe, ascunse elegant sub stola maiestuoasă, lungă şi largă. Ovalul perfect al feţei cu tenul alb, încadrat de părul bogat, castaniu deschis, prins cu agrafe din aur bătute cu mărgăritare mari, emana tinereţe. Obrajii, palizi acum, dădeau un aer fragil. Nasul puţin dus în vânt, seducător, copilăros, anihila orice asprime a celui ce ar fi avut astfel de gânduri faţă de această fiinţă. Ochii mari, verzi, surâzători doar pentru a ascunde neliniştea din ei complotau discret cu zâmbetul abia schiţat din colţul buzelor senzuale, inocente. Ah, dacă nu ar fi avut braţul soţului ca punct de sprijin, dacă nu ar fi auzit cântecul de leagăn al doicii în spatele său, dacă ar fi încetat gânguritul pruncului pe care-l considera al ei şi numai al ei, ar fi evadat, strigându-şi delictul. Dar oare ar fi avut putere să fugă? Nu! S-ar fi prăbuşit şi s-ar fi lăsat târâtă până în piaţa publică. Oh, ce s-ar fi bucurat plebea de un aşa spectacol!... „Dar de ce să fie aşa?! În mâna mea pot să ţin tridentul lui Neptun!” Gândind asta, degetele se încleştară involuntar de antebraţul oferit cu atâta galanterie de soţul ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Un moment de slăbiciune… şopti Flavia Antonia drept scuză pentru violenţa gestului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbindu-i, Caecilius Antonius puse protector cealaltă mână peste mâna gingaşă a soţiei. Ajunși în <i>triclinium</i>, o conduse în capătul mesei, unde aştepta un sclav să-i aşeze scaunul, iar el se îndreptă spre locul său, după ce <i>vestiplica</i> îi luă toga. Altădată s-ar fi aşezat pe canapele, tolăniţi, ca să se desfete pe îndelete cu degustarea bucatelor şi a vinurilor. Acum poate voia să dea un aer oficial întoarcerii acasă. Voia să transmită semnalul că jupânul s-a întors. Din zecile de feluri care au defilat prin faţa ei, purtate pe tăvile din argint de către sclavi, Flavia Antonia a oprit doar un porumbel fript, tăvălit în miere şi puţină salată. Dacă ar fi fost după dorinţa sa, o tipsie cu cele mai otrăvitoare ciuperci sau o salamandră vie ar fi fost ospăţul ideal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mă bucur că te-am găsit sănătoasă, Flavia Antonia! rosti Caecilius Antonius, ridicând o cupă de vin din care vărsă câţiva stropi, apoi gustă ca să-şi ude gura.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eşti prea bun, iubitul nostru soţ!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În ciuda opulenţei prânzului şi a bunăvoinţei arătată de cei doi comeseni, de atenţia cu care sclavii pândeau cel mai mic gest venit dinspre stăpâni, atmosfera din <i>triclinium</i> era grea, aproape insuportabilă. Ca o cutie de rezonanţă a acestei stări de fapt se arăta a fi pruncul care nu-şi încetase plânsul, în ciuda eforturilor doicii de a-l ostoi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Sapphira, mergeţi în budoarul opalin. Acolo găseşte adesea fiul meu tihna dorită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Închinându-se adânc spre stăpâni, doica se retrase nu înainte de a o încuraja discret pe Flavia Antonia. Într-un sfârşit ce părea că nu mai vine vreodată, ospăţul se termină. Cei doi soţi ieşiră împreună în impresionantul hol unde se despărţiră. El plecă înspre <i>cubiculum,</i> însoţit de două sclave, ea se îndreptă spre budoarul opalin. Când alte două servitoare au vrut să o urmeze, cu un gest nervos, nestăpânit, le expedie. După ce închise uşa masivă în urma sa, Flavia Antonia explodă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ştie!!!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu ştie!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ba da!! Nu ai citit asta în comportamentul lui!?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ssst! Nu ştie. E doar obosit… Şi chiar dacă ar şti, nu are încotro… şopti triumfătoare Sapphira.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia se ascunse la pieptul <i>servae</i> şi începu să plângă înfundat, cutremurându-se din toată fiinţa. Nici măcar în braţele mamei sale, dacă aceasta ar mai fi trăit, nu ar fi plâns atât de mult. Când a simţit că stăpâna sa şi-a descărcat toată tensiunea acumulată în ultimul timp, o prinse pe după umeri şi o duse în fastuosul pat. După câteva momente, Flavia Antonia adormi senină, îmbrăţişându-şi fiul. Privind scena, Sapphira se înduioşă până la lacrimi: păreau doi copii orfani care nu se au decât unul pe celălalt.</span></p>
<p> </p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> <span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, pe orice suport, se poate face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> </span></strong></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment IV)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-02-08:6515444:Topic:680761
2015-02-08T18:30:17.015Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bilubus, în ciuda masivităţii sale, se lipi sprinten de zidul care i-a fost arătat, prefăcându-se parcă într-un basorelief ce reprezenta o statuie mândră, severă, cu privirea iscoditoare. Sapphira continuă să meargă pe străduţă cu paşi siguri, dar nu era deloc convinsă că e pe calea bună. Altfel arătau locurile acelea în umbra nopţii. Din străduţă ieşi într-un fel de ulicioară delimitată de nişte garduri improvizate din…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bilubus, în ciuda masivităţii sale, se lipi sprinten de zidul care i-a fost arătat, prefăcându-se parcă într-un basorelief ce reprezenta o statuie mândră, severă, cu privirea iscoditoare. Sapphira continuă să meargă pe străduţă cu paşi siguri, dar nu era deloc convinsă că e pe calea bună. Altfel arătau locurile acelea în umbra nopţii. Din străduţă ieşi într-un fel de ulicioară delimitată de nişte garduri improvizate din fel de fel de rugi. Nu după mult timp şi îngrădirile se topiseră, lăsând loc bordeielor pitite sub bărbia vreunui mal ori la rădăcina vreunui copac. Aici chiar că ar fi intrat în mare încurcătură dacă de la umbra unui astfel de bordei nu s-ar fi ridicat un ins jerpelit, bărbos, cu părul vâlvoi, ce părea că o aşteaptă. Şi aşa era. Sapphira nu-l onoră nici măcar cu o privire pe bărbat, dimpotrivă, îi făcu semn să rămână afară, însă el o urmă la fel de tăcut şi încăpăţânat, arătând că e stăpân în casă. Enervată de neghiobia lăţosului, Sapphira scoase trei <i>semisses</i>, îi trânti în palma ce se voia indiferentă la astfel de mită, şi porunci:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Du-te într-o tavernă şi îmbată-te!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sugându-şi dinţii rari şi negri ca nişte boabe de năut, bărbatul hotărî să rămână stană în mijlocul lihnitei încăperi, ocupând aproape tot spaţiul. Sapphira îl fulgeră cu privirea oţelită şi-i arătă energic ieşirea. Într-un târziu, acesta se urni, afişând sfidare. Se aşeză în prag, dincolo de uşă, tuşind, astfel încât să se ştie că era acolo. Cât timp dură acest război al gesturilor, sărmana lui consoartă se aplecă peste prunc, arătându-se grijulie. În niciun caz nu l-ar fi luat în braţe, nu l-ar fi atins. Credinţa ei primitivă îi spunea că acel copil infirm e semn rău-vestitor venit de la zei, iar asupra celor care îl ocrotesc se vor abate doar nenorociri şi grozăvii. Sapphira se apropie de biata femeie şi îi încercă ţâţele să vadă cumva dacă au lapte. Speriată, aceasta clătina capul energic, subliniind şi prin acest mod că e stearpă, dar mai ales, îşi zicea în sinea ei, că n-ar fi alăptat asemenea monstruozitate nici biciuită. Sapphira scoase de sub stolă scutecele din pânză şi le aşeză pe o piatră ce probabil ţinea loc de scaun. Alegând două, porunci:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Du-te şi udă-le!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Rămasă singură, îşi eliberă un sân şi căută să-l facă pe prunc să sugă. Respiraţia întretăiată, abia auzită, buzele fulgerate de sete, limba uscată, imobilă, nu puteau să-l ajute pe acesta la o aşa trudă. Foarte grijulie, Sapphira stoarse câteva picături de lapte în guriţa întredeschisă. Ca primă reacţie, pruncul împinse afară lichidul acela dătător de viaţă, încercând să refuze oferta ce i se făcea, şi anume de a intra în existenţa aceasta care nu-i promitea nimic bun.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bea… şopti fără nuanţă în voce Sapphira. Mântuitorul e tatăl tău şi-I aşteptăm venirea. Viaţa asta nu-i veşnică... Ne-o dorim scurtă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca şi cum ar fi înţeles ce i s-a spus, ca şi cum ar fi fost ţinut în braţe de una dintre cele trei parce, abia la ultima promisiune înghiţi laptele, drept pecete pusă parcă pe un contract întocmit în prealabil.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Fie că apa nu era aproape, fie că femeia era mai mototoală decât părea, durase destul timp până când aceasta reveni. Sapphira avu răgaz să alăpteze, dar şi să-şi ordoneze oarecum gândurile. Până una alta, era silită să lase pruncul în grija acestor doi <i>infames</i>. Ştia că banii nu-i vor face întrutotul servili şi discreţi, dar nici ameninţările nu puteau da rod. Ar fi încercat să le vorbească de Mântuitorul lumii, căci numai în cei care îi împărtăşeau credinţa avea încredere deplină, or timpul nu prisosea. După ce făcuse toaleta pruncului cu cele două cârpe ude, cercetându-i mai amănunţit infirmităţile, îl aşeză în aşternutul de paie. Luă apoi un scutec, îl spintecă la mijloc, folosindu-se de-o lamă tocită de cuţit găsită pe acolo, îi băgă capul femeii în acea despicătură, înnodă colţurile la subsuoară, obţinând astfel un acoperământ pentru bustul ce până atunci era purtat în văzul tuturor fără pic de sfială, aşa cum proceda toată <i>imfamia</i>. De asemenea cârpa din jurul taliei zbură undeva spre uşă, iar locul îi fusese luat de un alt scutec alb, lung, acoperind în felul acesta coapsele slăbănoage. Femeia zâmbea năucă, văzându-se atât de spilcuită. Sapphira îi strecură în mână un generos <i>sestertius</i>, făcându-i semn să fie discretă, pe urmă dispuse cu voce tare, arătând spre cârpele folosite:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Spală-le şi usucă-le la soare. Să le găsesc curate când mă întorc! Aveţi grijă de prunc fiindcă veţi fi răsplătiţi! mai zise Sapphira înainte de a se îndrepta spre uşă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bărbatul nu se feri din prag, făcând şi mai grea ieşirea Sapphirei din bordei, arătându-i în felul acesta că el nu e intimidat şi cu atât mai mult nu o să se lase intimidat vreodată. Sapphira îşi văzu liniştită de drum. Totuşi, când să intre pe ulicioară, privi în urmă. Lăţosul se ridicase în picioare cu intenţia de a o urmări. Văzând că i-a fost deconspirată intenţia, renunţă, iar acum se prefăcea a fi ocupat cu numărarea norilor. Atentă să nu calce în excrementele sau în zoile din cale, Sapphira păşea grăbită. Când ajunse la colţul străzii, acolo unde îl postase pe Bilubus, încetini pasul şi şopti fără să se asigure că are cui se adresa:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vezi că sunt urmărită de un <i>infamis</i>. Convinge-l că nu e bine să fie curios.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bilubus se lipi iarăşi de perete. Aşteptă doar câteva momente până când prin faţă îi trecu un bărbat ce căuta să se strecoare ca un pungaş, îl prinse de păr, îi dădu capul pe spate, iar cu <em>sica</em> bine ascuţită reteză adânc beregata acoperită de barba lungă şi jegoasă. Totul se petrecu atât de repede încât victima nici n-a ştiut ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns în praful uliţei, întunecându-se. Bilubus se aplecă asupra lui, şterse lama ucigașă, cotrobăi după tăşculiţa de la gât, o goli, şi din câţiva paşi o prinse din urmă pe cea care îi stăpânea mintea şi inima:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hă-hă-hă!... Să ştii că n-o să mai ai supărare din partea netrebnicului!... I-am pus un <i>semis</i> sub limbă, iar p-ăştia i-am oprit io! zise Bilubus, jonglând cu cele două monede furate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira se opri oripilată. Gealatul îşi dădu imediat seama că făcuse o gafă imensă şi, sub ochii din care ieşeau reproşuri de-o severitate nemăsurată, începu să se facă mic, micuţ. Punându-i mâna pe creştet, Sapphira îl obligă să îngenuncheze:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mărturisim, Doamne, această crimă făcută fără a chibzui!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La câteva ceasuri mai înspre seară, când singură de astă dată se întorcea ca să alăpteze iarăşi pruncul, pata de sânge se uscase în ţărâna străduţei, iar corpul nefericitului <i>infamis</i> plutea probabil în cloaca oraşului, hrănea deja peştii mării, sau era incinerat. Cercetând pe sub glugă puţinii trecători întâlniţi în drumul său, arăta că aceştia nu fac vreo legătură între prezenţa ei şi omorul din acea dimineaţă. Totuşi respiră uşurată abia când se văzuse la adăpostul bordeiului. Numai după ce i se acomodase privirea cu întunericul de acolo şi inima nu-i mai bătea ca turbata în piept, realiză noua situaţie: pruncul scâncea răguşit, semn că plânsese mult, şi pe frunte avea acel <i>sestertius</i> dăruit femeii. Alături erau toate scutecele, chiar şi cele care pentru un timp se transformaseră în haine. Din bordei lipseau absolut toate lucrurile şi lucruşoarele locatarilor anteriori. Doar paiele, ce constituiseră patul nefericitului cuplu, erau la locul lor. Sapphira schimbă scutecul ud cu unul nou, apoi luă mogâldeaţa în braţe şi o duse la sân. Aceasta nu mai făcu mofturi şi se apucă să tragă din țâță cu un fel de hotărâre venită din cine ştie ce străfunduri ale fiinţei sale. Convinsă că nu are unde să mai încapă măcar un strop de lapte, lăsă pruncul jos, luă un scutec şi îi înnodă capetele de două lemne ce ţineau acoperişul bordeiului, alcătuind un fel de hamac. În felul acesta posesorul era ceva mai ferit de gângăniile ce mişunau pe acolo. Copleşită, Sapphira se aşeză pe piatra ce ţinea loc de scaun. Ajunse într-o fundătură grea. Să caute altă gazdă, părea cu neputinţă. La lumina zilei nu credea că ar fi fost primită să calce dincolo de pragul vreunei locuinţe, oricât de mult ar fi oferit pe chirie. Să fi dus plodul la una dintre surorile ei întru credinţă, nu ştia cum să explice situaţia actuală a acestuia… Neputincioasă din lipsa soluţiilor, se ridică bătrânicios în picioare de parcă i-ar fi pus cineva în cârcă, dintr-odată, un noian de ani. Se apucă să înfeşe iarăşi pruncul, apoi îl aşeză în hamac. Îl acoperi cu un alt scutec, făcu semnul crucii spre el, şoptind:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mântuitorul e cu tine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când ieși în faţa bordeiului, Sapphira simţi nişte priviri ce o spionau. Culese câteva frunze de buruieni şi, prin gesturi vădite, pe o scândură a uşii, desenă un peşte. Cu siguranţă în mers, plecă atentă ca nu cumva să fie urmărită. Şi nu era.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ajunsă acasă, în faţa uşii de la iatac, găsi două sclave ce-şi corectară poziţiile în momentul în care o văzură.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – A deranjat-o cineva pe stăpâna noastră? A dorit ceva? Nu?! Bine... Pregătiţi baia cu flori de iasomie pentru scumpul nostru stăpân.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira intră cu grijă şi se apropie de baldachin. Se strecură dincolo de draperii fără să-i fie simţită prezenţa. Stăpâna ei trăia undeva între conştienţă şi delir. Broboane mari de transpiraţie acopereau chipul extrem de palid. Fără să-şi piardă o clipă cumpătul, udă cu apă rece o bucată de pânză şi o puse pe fruntea fierbinte. La a doua compresă, Flavia Antonia deschise ochii şi părea că încet-încet realiza unde se află. Sapphira îi zâmbi îndelung cu tandreţe de mamă, de soră, de prietenă şi de supusă fidelă, tandreţe amestecată în proporţii egale cu un câmp roditor şi nesfârşit de adoraţie. Flavia Antonia îşi feri privirea, fixând tavanul. Teama, nesiguranţa, riscul imens la care fusese supusă în ultimul timp această fiinţă inocentă, cu ifose nevinovate de fetiţă răsfăţată, încă nu reuşiseră să o transforme pe deplin într-o femeie stoică, umilă, gata să înfrunte alte şi alte pericole… Şi nici nu se ştie dacă vor izbuti vreodată. O ciocănitură discretă se auzi în uşa masivă. Sapphira deschise cu precauţie. Sclavele purtau o vană mare din lemn sculptat pe care o aşezară în locul indicat. Mai fură aduse vase cu apă clocotită, rece şi călâie, scutece nenumărate, petale de iasomie uscate la umbră. După ce le expedie pe sclave, Sapphira se baricadă în iatac şi urmă cu sfinţenie ritualul de îmbăiere, de alăptare. Gata înfăşat, pruncul fu aşezat lângă Flavia Antonia. Aceasta respinse cu un gest molatic, dar categoric, ofranda:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu intră în atribuţiile unei aristocrate să fie mămoasă cu progeniturile! Mai ales dacă nu sunt ale ei…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, luminato! Acest copil e al tău şi numai al tău. Cere-mi să nu-l mai văd şi-o să-mi scot ochii de l-oi zări vreodată, fie şi fără voia mea!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Un rânjet parşiv încolţi pe buzele Flaviei Antonia:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Adu-mi caseta pe care avem încrustat semnul nostru!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira plecă bucuroasă şi se supuse şi mai bucuroasă jurământului. Dincolo de legământ, Flavia Antonia îşi privi clipe lungi în ochi <i>serva</i>. Pacea, fericirea din ei erau mai presus de orice jurăminte. Mângâind pierdută silueta din fildeş a peştelui încrustat în capacul casetei, pe chipul Sapphirei se lăsă o umbră de tristeţe. Sesizând acest lucru, Flavia Antonia întrebă din căutătură.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ei, griji la care trebuie să veghez… Lasă, nu-ţi bate capul cu nişte fleacuri! şopti Sapphira, însă obligată de stăpâna sa, continuă: Pe Teodoros, aşa i-am pus numele celuilalt fiu al nostru…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – „Fiu al nostru?!” întrebă Flavia Antonia nemulţumită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Toţi adepţii Mântuitorului suntem o familie!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ca să nu mai tresar atunci când te referi la acel plod – şi pentru prima oară Flavia Antonia făcu un gest de acceptare a pruncului ce-i stătea alături – te rog să nu mai foloseşti această expresie. Ce voiai să spui?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Familia la care l-am lăsat pe Teodoros în supraveghere, l-a părăsit…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Am găsit! exclamă bucuroasă Flavia Antonia după un timp de lungi frământări: Te duci acasă la fratele meu şi îi spui să cumpere imediat şi în taină severă un adăpost luminos. Neapărat să aibă o cameră mare, dar şi <i>oecus</i> pentru tine. Poate şi o micuţă grădină…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira nu-l prea plăcea pe Lepidus Clodius, fratele stăpânei sale, deşi au trăit sub acelaşi acoperiş. Reşedinţa aceea, cândva fastuoasă, acum era de-a dreptul în ruină. Familia căzută în dizgraţia dinastiei conducătoare, dar şi afacerile, şi cheltuielile nechibzuite o aduseseră la sapă de lemn. Actualul stăpân vânduse altor aristocraţi, tineri şacali sau hiene bătrâne în ale vieţii publice, până în streaşina clădirii bucăţi din parcul care odată fusese model pentru celelalte vile. Acum Lepidus Clodius, om cu aleasă educaţie, juisor prin însuşire, ţinea în preajma sa odrasle aristocrate, ducându-le din banchet în banchet, din tavernă în tavernă, din lupanar în lupanar. Nicio petrecere nu era desăvârşită dacă el nu era oaspete invitat sau autoinvitat. Cu puţin noroc, la acel ceas poate că îl găsea acasă ori pe picior de plecare la For, Bazilică sau baia publică.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Astăzi? se pomeni Sapphira întrebând.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia o privi mirată. Şi ea îşi aminti greu despre ce discutaseră mai devreme:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Da-da…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Înainte de a ieşi, îţi mai aduc o cupă cu nectar proaspăt.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira se despărţi de Lepidus Clodius cu sufletul plin de bucurie. Primise promisiunea unui răspuns bun, „mâine la acelaşi ceas”. Acum se îndrepta, pe străzi şi uliţe întortocheate, către fiul ei, Teodoros. Pe acesta îl găsi în bună stare, ocrotit parcă de un zeu bun. Totuşi i se părea o veşnicie până când avea să-l ştie în siguranţă. Acea zi venise mai frumos şi mai iute decât în cele mai optimiste gânduri. Locuinţa cumpărată făcea parte dintr-un şir de case lipite una de alta, pe o stradă generoasă, oarecum laterală, ce pleca radial dintr-o margine greu definibilă a pieţii publice, pavată cu dale de piatră, cu trotuare înalte ce aveau rolul să canalizeze dejecţiile şi zoile spre una dintre fosele mai mărunte. Din prag puteai vedea golful, într-o splendidă panoramă, ca un lac mirific, străveziu, cu portul fojgăind a furnicar. Dacă priveai spre capătul celălalt al străzii, muntele maiestos, străjer al ţinutului, fumega blajin. Într-adevăr, Lepidus Clodius ţinuse cont de cerinţele surorii lui. Locuinţa avea o cameră mare şi una micuţă – <i>cellarium</i> sau <i>oecus</i>, depinde ce destinaţie primea aceasta din urmă – care corespondau printr-un spaţiu gol, dreptunghiular, menit unei uşi sau unui paravan de pânză. Uşa de la stradă, masivă, întocmită din blăni de pin cioturos, avea balamale şi încuietori zdravene, iar în partea de sus, cam la înălţimea staturii unui om, era prevăzută o vizetă cu oblon prin care se putea dialoga cu un eventual musafir nedorit. Camera era luminată difuz prin două plăci din mică semitransparentă, ceţoasă, ce alcătuiau două ferestruici cât o palmă de sclav fiecare, situate în stânga şi în dreapta canatului, sus, aproape de tavan, cu rolul de a descuraja pe potenţialii răufăcători. Cealaltă uşă, mai joasă, mai subţire, se deschidea într-un teren viran din spatele clădirii, unde creşteau chinuiţi un măslin şi un curmal, îngrădiți în grabă cu pari subţiri, rugi şi mărăcini uscaţi, de către antreprenori, pentru a mări preţul.<br/></span></p>
<p><span class="font-size-3"> La câteva săptămâni de la aceste întâmplări, în port poposi o corabie chinuită de vânturi, de valuri. Când a fost trasă la chei parcă a răsuflat uşurată că şi-a îndeplinit şi această misiune, scârţâind din toate parâmele şi catargele. Pe lângă ahtiaţii comercianţi, întotdeauna vigilenţi şi suspicioşi, pe lângă obidiţii peregrini în căutarea unui loc mai bun sub soare, şi pe lângă sclavii discreţi şi supuşi, puţinii călători cu nazuri alcătuiau un grup distinct, postat la tribord. În acest grup, un nobil trecut de a doua tinereţe ieşea în evidenţă prin ţinuta sa demnă. Toga violetă, cu faldurile impecabil aşezate, de parcă acum <i>vestiplica</i> şi-ar fi terminat cu măiestrie treaba, sublinia prima impresie. Trăsăturile chipului său, călite în lungi campanii militare, trădau atâta calm şi sânge rece încât, singur de-ar fi rămas în faţa unei întregi armate inamice, nu i-ar fi tresărit un muşchi facial. Totuşi, în priviri, puteai desluşi o urmă de oboseală, de detaşare superioară pe care o împlântă viaţa de la un moment dat în orice destin, dar şi un spirit elevat, căruia îi plăcea jocul, jocul cu reguli bine statuate. Bun organizator, acum nu-şi mai bătea capul cu mulţimea de cufere ce l-au însoţit de-a lungul călătoriei. Sclavii aduşi de el se ocupau de tot, mai ales că de pe ţărm i-a luat Hermus sub comanda lui. Ajuns fără grabă pe dalele cheiului, se strecură printre mărfuri şi oameni până într-o zonă ceva mai liberă unde se opri să adulmece aerul. Oraşul i se păru mai degrabă o pradă imensă din care poţi să smulgi o halcă mult mai mare decât ai putea-o digera vreodată... Cu toate acestea, ştia că şi puternicul leu părăseşte leşul când în jur sunt prea multe hiene.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> <span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment III)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-02-01:6515444:Topic:678569
2015-02-01T17:42:13.918Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Înveselită de această remarcă, Flavia Antonia porunci:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O bucată de papirus, trestia şi măsuţa de scris!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cunoscând ordinea lucrurilor din cameră, Sapphira aduse în grabă cele dorite de stăpâna sa. Acum stătea şi o privea. Privea cât de palidă e în lumina difuză a soarelui încă somnoros. O umbră de roşeaţă începu totuşi să răsară…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Înveselită de această remarcă, Flavia Antonia porunci:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O bucată de papirus, trestia şi măsuţa de scris!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cunoscând ordinea lucrurilor din cameră, Sapphira aduse în grabă cele dorite de stăpâna sa. Acum stătea şi o privea. Privea cât de palidă e în lumina difuză a soarelui încă somnoros. O umbră de roşeaţă începu totuşi să răsară în obraji atunci când găsi în gândurile ei ceea ce căuta:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – „Acasă te aşteaptă un semizeu!” Da, da… Atât scriu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Trebuie să uităm astfel de cuvinte… Suntem cu toţii fiii Lui, muritori!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbind anesteziată de întorsătura lucrurilor, Flavia Antonia îi arătă, prin gesturi duse la jumătate, ce trebuie să facă pentru ca scurta sa epistolă să ajungă cât mai repede la soţul ei, aflat încă în slujba Imperiului, fără să știe că Hermus a trimis deja o scrisoare spre aceeaşi adresă, în puterea nopţii. Sapphira, înainte de a ieşi din cameră, se asigură că niciun ochi curios nu poate căuta la secretul lor. Postându-se pe prima treaptă a scărilor, îi ordonă lui Bilubus să-i adune pe toţi sclavii ce slujeau în casă, iar pe Hermus îl invită lângă ea. Îi expuse laconic dorinţele Flaviei Antonia. Acesta dădea din cap, supus, de parcă însăşi stăpâna îi vorbea. Când toată familia se postase la picioarele lor, Hermus luă cuvântul cu o expresie intransigentă, asigurându-se că fiecare sclav a înţeles care era responsabilitatea colectivă dar şi cea individuală. În tot acest răstimp, Sapphira scruta peste capetele celor ce-l priveau pe intendent, încercând să descopere măcar un crâmpei de gând rebel. Dacă ar fi fost după legile acelei lumi crude, nişte tigve s-ar fi rostogolit chiar atunci în ţărână. Ţuguindu-şi discret buzele a nemulţumire, consemnă pe cele două sclave ce se ocupau cu baia și lenjeria şi le făcu semn să o urmeze în cea mai mare linişte. Hermus îi expedie pe ceilalţi la locurile lor. Când ajunse la uşa iatacului, cu un gest discret, Sapphira opri însoţitoarele în prag. Pătrunse înăuntru, luă aminte la draperiile baldachinului, apoi îndemnă sclavele să intre, arătându-le ce au de făcut. Abia după ce acestea eliberară camera de tot ce amintea de lungul travaliu din acea noapte – cearşafuri, ştergare, căzi – Sapphira se apropie de stăpâna sa. O găsi tristă, descurajată şi cu privirea în tavan:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – …Dar e o zi atât de senină afară, buna mea stăpână!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi pentru cei ce sunt duşi la crucificare e la fel de senină. Oare va fi la fel de frumoasă când vom atârna în cuie?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mântuitorul nostru, Cel ce stă de-a dreapta Tatălui în cer, e plin de iubire!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Chiar dacă minţim?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nici nu ştim câtă iubire ne aşteaptă dacă ne căim, dacă îi urmăm Lui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Convinsă şi nu prea de acest argument, Flavia Antonia coborî privirea, ocolindu-i ochii. Căutând să scape de o amorţeală uşoară, încercă să se mişte un pic. O durere ascuţită îi străpunse pântecul ce încă sângera uşor. Gemu îndelung, boțind cu putere aşternutul de mătase în mâinile micuţe, delicate şi atât de palide. Crispându-se din empatie faţă de stăpâna ei, Sapphira aşteptă câteva clipe, apoi îşi petrecu o mână după grumazul fierbinte şi transpirat, iar cu cealaltă aşeză nişte perne în aşa chip încât lăuza să rămână în capul oaselor. Îi dezveli pieptul plin, maternal, de o puritate sacrosanctă. Desfăşă pruncul şi îl întinse cu dragoste către cea care avea să-i fie pe veci mamă. Flavia Antonia îşi feri privirea, strângându-și braţele pe lângă trup, într-un refuz tăcut, categoric.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminata mea, riscăm să fim repudiate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira nu a spus acestea cu intenţia de a-i aminti stăpânei sale că, deşi „<i>Lex Iulia de maritandis ordinibus</i>” fusese promulgată de peste o jumătate de veac, s-au mai văzut deziceri arbitrare între soţi, iar faptul că era fiica unor aristocraţi care nu se aflau în graţiile dinastiei iulio-claudiene, stăpână acum la Roma, ar fi uşurat această cale, ci îi reamintea faptul că a rămâne iarăşi însărcinată era de o probabilitate foarte scăzută. Cu respiraţia sacadată, privind printre genele răsfrânte peretele din faţă, ca şi cum ar fi vrut să treacă prin el, Flavia Antonia îşi analiza în amănunt situaţia nu tocmai mărinimoasă. Sapphira repetă gestul, silind-o să ia cât mai iute decizia potrivită momentului:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ţine-l doar o singură dată la sân ca să vă legaţi pe vecie drept mamă şi fiu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Celălalt… Cu celălalt ce-o să se întâmple? O să-l faci <i>alumnus</i>?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, Doamne! Mântuitorul meu bun!... Cum să-l dau spre adopţie şi să ajungă sclavul celor ce l-au crescut?!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia nu se lăsă impresionată de această lamentaţie, ce-ar fi trebuit să-i releve faptul că nu a pătruns aproape deloc taina noii sale credinţe şi că nu a înţeles devotamentul până la sacrificiul suprem a făpturii de lângă ea, dimpotrivă, la fel de neîncrezătoare, de parcă ar fi avut în faţă o sclavă oarecare şi nu pe cea care i-a fost ca o soră mai mare, porunci:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ia-l ca martor pe Mântuitorul nostru şi jură că taina aceasta nu o vei spune nici măcar Apostolului!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu putem ajunge la picioarele tronului ceresc ducând un aşa păcat cu noi. Trebuie să avem încredere în trimişii Lui, în trimişii trimişilor Lui!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Încredere!? Uiţi că unul dintre ei l-a trădat iar altul s-a lepădat de El?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Aşa a fost scris.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia zâmbi neîncrezătoare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi crezi că aş mărturisi, indiferent cui, un secret care m-ar duce la crunta lapidare?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bine. Hai să ne legăm că vom face această spovedanie cât mai târziu, când nu va mai pluti niciun pericol asupra noastră, da?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mândria şi un impuls ludic amestecat cu o umbră densă de răzbunare – destinul îi jucase un renghi, ea de ce să nu-i plătească la fel, de ce să întoarcă şi celălalt obraz? – o îndemnau pe Flavia Antonia să accepte această provocare. Ştia că-şi joacă la zaruri viitorul, dar nici varianta cealaltă nu era mai promițătoare. Întinse mâinile după prunc. Îl luă şi îl cercetă ca pe o vietate ciudată. Slăbuţ şi chinuit, uşor ca un fulg, dădea din mânuţe şi din picioare, căutând parcă un punct de sprijin prin aer. Negăsindu-l, începu să scâncească. Flaviei Antonia i se făcu milă şi-l duse la sân. Când sfârcul i-a fost aspirat de guriţa caldă şi umedă, un fior greu de zugrăvit în cuvinte îi trecu prin tot corpul. Să fi fost începutul unei vieţi noi? Sapphira îşi făcu de lucru cu scutecele folosite, lăsând loc necesarei intimităţi pentru cimentarea legăturii dintre mamă şi fiu. Într-un târziu, când pruncul părea că se săturase, căci gângurea un plânset liniştitor, se apropie de somptuosul baldachin. Flavia Antonia abandonase pruncul, îi întoarse spatele, iar ochii ca două izvoare ce păreau inepuizabile udau pernele cu lacrimi mari, grele, amare, care pot lăsa urme adânci pe suflet. Sapphira se apropie de ea, se aşeză alături cu mare grijă ca să nu-i mai stârnească vreo durere, îi luă chipul frumos între palme şi-i zise blând:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminata mea, aceste lacrimi pe mine mă bucură. Căinţa e singura cale pentru iertarea păcatelor, pentru mântuirea noastră… Aşteptând să vadă ecoul vorbelor sale, continuă după un timp: Facem cum vei vrea. Doar noi ştim acest secret. Dacă îmi ceri să părăsesc această casă, acest oraş, această lume…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să nu mă laşi singură!... ţipă speriată Flavia Antonia, apucând-o puternic de braţ.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu ştim ce ne hărăzeşte viaţa asta, buna mea stăpână, şi câte încercări ne vor mai fi date!... Acum să trecem la grijile zilei. Trebuie să vedem ce facem cu celălalt fiu. L-am lăsat în paza unor <i>infames</i>, fiindcă nu-l pot duce la fraţii noştri şi la surorile noastre întru Mântuitor. Ei l-au văzut pe acest fiu. L-am botezat cu ei de faţă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să iei pânzeturi şi pleduri câte vrei. În curând te voi elibera pentru ca fiul tău… aici Flavia Antonia, închizând ochii, făcu o pauză lungă, dureroasă apoi reluă în şoaptă: Pentru ca fiul tău să devină cetăţean roman. O să veghez ca să aibă un venit sigur.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira asculta toate acestea în timp ce înfășa pruncul şi schimba cearşafurile de sub lăuză:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Bunătatea ta e fără margini, însă n-o să-mi răpeşti bucuria de a te sluji până la moarte, nu-i aşa?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Din câte au fost şi sunt, nimic nu se va schimba… Dar nu ştim răbdarea zeilor… Mă rog – a Dumnezeului unic…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Aduc alte albituri şi o cupă de nectar. Trebuie să te întremezi. Preabunul nostru stăpân se cuvine să te găsească mai frumoasă decât acum jumătate de an, de când am plecat de lângă el, din Țara Făgăduințelor. Eşti divină! explodă într-o admiraţie neprefăcută Sapphira.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia roşi uşor, privind-o cum dispare dincolo de faldurile maiestoase ale baldachinului. De mult nu mai auzise un compliment dezinteresat. Cât despre Sapphira, aceasta îşi înfăşură mijlocul, redevenit mlădiu, cu câteva scutece pe sub stola prevăzută doar cu un cordon, pentru a se diferenţia de cele purtate de matroane şi aristocrate, apoi luă pânzeturile folosite şi le duse sclavelor pentru a le spăla. Ieşindu-i grăbit în cale, pe o alee laterală, Hermus o întrebă curtenitor:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Stăpâna a poruncit cumva să aducem jertfe în larariu ca să îmbunăm larii şi manii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira ştia că trebuie să păstreze obiceiurile casei. Faptul că i-a scăpat acest amănunt, o făcu să-şi încleşteze, nevăzută, măselele. Doar cu stăpâna vorbise în mod insistent despre Cel înviat din morţi. Unora dintre sclavi le relatase viaţa Mântuitorului ca pe un eres oarecare, aruncând astfel momeală pentru viitorii adepţi. Pe acest teren, trebuia să fie foarte atentă. Poziţia ei privilegiată în casă a stârnit şi va stârni multe invidii. Încă nu avea idee despre cum va reacţiona stăpânul, odată ajuns acasă, la aflarea veștii – dacă nu cumva o cunoştea deja – că în familia lui sunt adepţi ai Mântuitorului:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu am fost prea ocupată. Ne faci tu această bucurie? şopti Sapphira plină de miere. Aşteaptă!... Stăpâna a poruncit ferm ca să nu fie deranjată! E prea epuizată. În rest e bine. Să trimiţi două sclave să păzească uşa. Şi încă ceva, m-a însărcinat să-ţi spun că e foarte mulţumită de serviciile tale.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Intendentul se înclină profund la auzul acestor vorbe, dar Sapphira putea să parieze că un zâmbet de vulpe bătrână trecu pentru o clipă scurtă peste chipul acestuia. Zâmbindu-i, îi răspunse la plecăciune, apoi aşteptă să se depărteze. Căutându-l din ochi pe Bilubus, îl zări printre coloane, în apropierea porţii, secondându-l pe <i>atriensis</i>, gata să-i convingă el pe unii musafiri că nu e bine să fie insistenţi cu vizitele. Oricum, era prea dimineaţă pentru aristocraţia oraşului ca să facă vizite, fie din curtoazie, fie din curiozitate sau obligaţie. După ce ajunse lângă cei doi, Sapphira îi făcu semn lui Bilubus să o urmeze în afara incintei. Din precauţie, apucă într-o direcţie care ducea în partea opusă ţintei sale. După alte câteva uliţe părăsite la întâmplare, se înscrise pe un traseu hotărât, convinsă că nu e urmărită. Pe însoţitorul ei nu-l interesa pe unde e purtat. Acesta, ca hipnotizat, o urma pe femeia din faţa lui care, pentru el, era o îndurare amară dată de zei. Căsătorită cu un soldat, căruia îi păstra aşternutul imaculat, i-a dăruit un plod pe care-l ţinea ascuns ca o lupoaică. Sub stola sobră, dar elegantă, se ghiceau nuri ce l-ar fi ispitit până şi pe Adonis, adoratul de zeiţe. Ochii ei albaştri, adânci şi limpezi ca două safire – din această cauză venerabilul îi schimbase numele când venise în acea casă – umbriţi de sprâncene subţiri, negre, frumos arcuite, îl subjugaseră de-a dreptul. Rotundul feţei, nasul fin, bărbia uşor voluntară, gura potrivit de mare, cu buzele roşii, cărnoase şi părul lung, de abanos, cu reflexe albăstrii, pe care întotdeauna îl ţinea sub gluga stolei când părăsea casa, toate acestea îl făceau pe bietul Bilubus să nu fie întreg la minte când se afla în preajma ei. L-ar fi omorât dintr-o mişcare pe norocosul soţ, de îndată ce acesta s-ar fi întors din campania militară, sau ar fi jucat-o la zaruri, fiindcă-l ştia un împătimit al jocului, ori ar mai fi strâns ceva bani ca să-şi cumpere libertatea şi-apoi ar fi răscumpărat-o şi pe ea din sclavie, însă problema era alta: de câte ori voia să se apropie mai mult de stăpâna inimii sale, aceasta începea să-i povestească despre zeul ei înviat din morţi, despre mântuirea sufletului şi curăţenia vieţii… Cam pe aici îi umblau gândurile lui Bilubus când Sapphira îi făcu semn să se oprească:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mă aştepţi aici!</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> <span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> </span></strong></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment II)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-01-25:6515444:Topic:675758
2015-01-25T16:54:18.489Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Rămasă singură, Sapphira îngenunche, împreunându-şi mâinile. Privind cerul cu stele, izbucni în plâns:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminează-mă, Doamne! Şi iartă-ţi roaba că nu are încotro!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îşi lovi fruntea de trei ori de ţărână, ieşi în stradă, încuie poarta cu mare atenție ca să nu facă zgomot, apoi plecă înfrigurată după Bilubus, a cărui siluetă…</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Rămasă singură, Sapphira îngenunche, împreunându-şi mâinile. Privind cerul cu stele, izbucni în plâns:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Luminează-mă, Doamne! Şi iartă-ţi roaba că nu are încotro!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îşi lovi fruntea de trei ori de ţărână, ieşi în stradă, încuie poarta cu mare atenție ca să nu facă zgomot, apoi plecă înfrigurată după Bilubus, a cărui siluetă masivă o zărea greu prin bezna deselor ganguri. Atâta timp cât el păşea înaintea ei, la o distanţă la care nu şi-ar fi dat seama că e urmărit, se simţea în siguranţă. Tâlharii nopţii, proscrişii, disperații puteau oricând s-o jefuiască, ori chiar s-o omoare. Viaţa nu prea avea însemnătate pe acele străzi. Totuşi, după un timp, a trebuit să renunţe la siguranţa ce i-o dădea silueta neagră şi coti pe o uliţă strâmtă, întunecată. Începea uşor-uşor să se desluşească forfota portului. Grăbi pasul, căutându-şi la brâu cheia de la uşa unei odăiţe – <i>oecus</i> – pe care o stăpânea împreună cu Apperia, cumnata sa. În ultimele zile ale sarcinii sale, Sapphira se retrase din casa în care slujea, refuzând acea modestă dar sigură şi luminoasă încăpere din streşina vilei, ce-i fusese oferită de către stăpână și preferă să nască departe, ca o jivină ce se ascunde chiar de propria haită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sub benedicţia oferită în secret de cei doi episcopi din ţinut – Agulus şi Severus, ucenici ai marelui apostol de la Roma –, Sapphira împărţise aşternutul cu un soldat roman, Cassianus, aflat în garda personală a soţului stăpânei sale, Caecilius Antonius Rincianus. De câţiva ani, acesta devenise aghiotantul proconsulului unei provincii răsăritene a Imperiului, iar ea, în ultima vreme, nu mai avea ştiri despre omul drag, ştiri inserate într-un colţ de scrisoare la insistenţa preabunei Flavia Antonia, care se erija în micuţul zeu Cupidon pentru cei doi îndrăgostiţi, întrebând în fiecare epistolă despre „scumpul nostru Cassianus”. Tare ar fi vrut să ştie dacă vestea că i s-a născut fiul a ajuns la el şi cum a reacţionat, aflând-o. Pe cât era ea de virtuoasă pe atât de mizeră ajunsese Apperia. Ca sclavă într-un lupanar, nu ar fi avut cum să ştie cine e tatăl plodului ei. Sute de marinari şi salahori, de hoţi şi criminali trecuseră prin patul său sordid. Ar fi putut să lepede viermele care îi creştea în pântec, dar plecase urechea la predicile Sapphirei ce spuneau despre un fel de zeu care şi-a dat viaţa şi pentru ea – o nefericită. Ba chiar a mers la o întrunire secretă şi îi plăcuse povestea despre decăzuta iertată de zeul căruia îi spălase picioarele cu mir. În hruba aceea întunecoasă, printre acei oameni umili, dar dârzi în credinţa lor, a plâns alături de alte femei. Totuşi, când a ieşit în lumea ei, a întrebat mai mult pentru sine: „Am înţeles cum e cu umbra mea după ce voi muri, dar ce mă fac eu cu trupul acesta căruia trebuie să-i dau mâncare zilnic!?” Dacă ar fi să aibă aceeaşi discuţie, Sapphira, care acum era proaspăt diacon, însă cu mari şanse de a ajunge episcop, i-ar da aceleaşi răspunsuri, aceleaşi încurajări, or pe moment era preocupată doar de cum să descuie uşa cât mai repede şi cum să-şi ducă treaba la capăt. Intrând în acea încăpere sinistră, ca o celulă de temniţă grea, fu întâmpinată de două gânguriri stinse, răguşite, două plânsete epuizate de frig şi foame. Se duse întins în colţul din stânga, acolo unde ştia că e puiul ei, îl înşfăcă şi încercă să plece, deşi hotărâseră împreună cu Apperia ca fiecare să alăpteze pe ambii plozi atunci când aveau ocazia, atunci când o fereastră din programul lor le îngăduia acest lucru. În noaptea aceasta ar fi fost pentru prima oară încălcată înţelegerea, dar în aceste clipe disperate nu putea să facă altfel: timpul o presa neîndurător. Când să pună mâna pe zăvor şi să fugă, auzi dincolo de uşă ciorovăiala unor hamali beţi, ce se opriseră tocmai în pragul ei. „Dacă Bilubus s-a întors deja la locul său?... Oh, ticăloşii ăştia n-au de gând să isprăvească, să plece?!” gândi Sapphira înnebunită. „Oare ce-am să-i spun lui Cassianus când o să vadă un prunc vătămat, în locul unuia ca un înger? O să-i spun că eu aşa îl văd – înger. Ah, dacă n-ar şti Apperia!...” Peste toată altercaţia de afară, peste tot tumultul din mintea ei, plânsul celuilalt prunc parcă umplea cerul şi pământul. Mila o cuprinsese ca o slăbiciune trupească. Se aplecă asupra lui, îl luă în braţe şi începu să-l alăpteze. Doar faptul că laptele curgea singur în guriţa epuizată mai dădea speranţă că acea fiinţă avea să prindă răsăritul soarelui. Într-un târziu, plodul din braţele ei adormi sătul. Cu grijă îl aşeză jos, îl înveli. Închipui asupra lui semnul crucii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mesia e tatăl tău!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ghidată de scânceala propriului fiu, îl recuperă şi-l duse la piept, îi băgă în gură sfârcul umed şi catifelat din care a fost hrănită şi cealaltă făptură. Abia acum îşi dădu seama că scandalagiii plecaseră de cine ştie când. Se strecură afară şi încuie uşa. Drumul înapoi îl făcu fără să se mai gândească la pericole străine. Prioritar era să ajungă neobservată lângă stăpâna sa. Parcă dintr-o clipire de ochi se trezise dincoace de poarta ce îi da atâta siguranţă. Totuşi nu trebuia să renunţe la vigilenţă. Păşind la umbra tufanilor exotici şi a colonadelor zvelte, Sapphira îl zări pe Bilubus la postul său din faţa scărilor. Aşeză cu grijă pruncul adormit pe iarba de lângă havuzul aurit apoi păşi firesc spre intrarea imensei vile. Bilubus tresări când o văzu şi acest lucru o mulţumi pe Sapphira. Însemna că nu ştiuse că a plecat şi mai ales unde a plecat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hermus e încă în cancelarie?! întrebă Sapphira, mai mult ca să-şi omoare emoţiile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Abia am sosit…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – E în zadar să-ţi spun că trebuie să ţii secretă misiunea ce ai primit-o în această seară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bilubus reuşi să-şi ascundă ofensa iscată de neîncrederea arătată de Sapphira. Dacă ar fi fost altcineva, nu se ştie ce ar fi păţit neisprăvitul. Însă ei putea să-i ierte orice!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – În padoc am auzit nişte zgomote, du-te şi verifică!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira aşteptă ca Bilubus să dispară din zonă, apoi se întoarse grăbită, îşi luă pruncul şi se strecură cu mare grijă pe scări în sus. În ciuda mâinilor ce tremurau nervos, reuşi să descuie uşa destul de repede şi să se oprească în spatele ei. Scrută atentă întunericul din curte. Parcă o floare de <i>leandro</i> se clătină în umbra unei coloane dintr-un ungher al porticului şi nişte frunze ca nişte ochi au strălucit la lumina stelelor, a lunii cercănate, ce se ridica la orizont. Rămase alte momente cu respiraţia tăiată. Îi era greu să hotărască dacă a fost vreo adiere, sau cineva prea curios. Obligată de pruncul care începuse să se mişte în braţele sale, păşi spre iatacul stăpânei. Pesemne că Flavia Antonia dezvelise plodul de lângă ea şi, când văzuse ce monstruozitate ascunde scutecul, căzuse iarăşi în acelaşi somn profund, tanatic. Nu era timp pentru drăgălăşenii. Sapphira începu să-şi spele fiul în apa ce aproape se răcise. Acesta tresări din somn, ţipă de câteva ori până se obişnui cu răcoarea, apoi adormi la loc, obosit, dar mai ales sătul. Gata înfăşat, gemu de câteva ori prin vis. Fu aşezat lângă lăuză, în locul celuilalt. Până aici totul decurse uşor, socoti Sapphira. Cum să scape de celălalt prunc era întrebarea. Cel mai comod ar fi fost să îl arunce în cloacă, acolo unde mai pluteau astfel de lepădaţi. Dar cum ar fi putut să facă una ca asta fără să încalce îndemnurile celui ce mântuieşte sufletele? Cum ar mai fi îndeplinit funcţia de diacon chiar dacă, mărturisindu-şi crima, episcopii i-ar fi iertat păcatele? Îngenunche cerând cerului iertarea, doar pentru că a gândit la astfel de lucruri. Coborând ochii, privirea i se împiedică de sipetul cu încrustaţii de fildeş. „Aurul e stăpânul acestei lumi, până la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru!” şopti Sapphira. Luă doi <i>sestertii</i>, înfăşă în grabă nefericita făptură, o repezi pe-o bucată de pânză, înnodă colţurile şi se îndreptă spre fereastră. Aşeză bocceluţa pe masivul pervaz şi, făcându-şi curaj, sări de la o înălţime apreciabilă în grădină. Purtând ca pe un bagaj oarecare acea fiinţă nenorocită, pentru a nu stârni suspiciunile vreunui insomniac întâlnit în cale, se îndreptă prevăzătoare spre ieşirea folosită doar de sclavi, ieşire care ducea în periferia pauperă a oraşului. Ajunsă acolo unde erau doar bordeie, şi considerând că distanţa de vila stăpânilor e optimă, dar mai ales că zorile mijeau, se apropie de o uşă făcută din scânduri noduroase, adunate de pe plajă. Lovi cu putere într-o astfel de scândură şi aşteptă o reacţie. Cum nu se auzi vreun zgomot, repetă loviturile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cine-i acolo? se auzi un glas gutural ce voia să intimideze orice străin.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Deschide!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La o aşa poruncă fermă, uşa se crăpă atât cât să poată ieşi la iveală o căpăţână zburlită, somnoroasă. Arătând în lumina pală a zorilor un <i>denarius</i>, Sapphira forţă intrarea. Se propti în mijlocul hrubei. Partenera celui ce deschise uşa, se ridică speriată din colţul ei:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ai grijă de plod până diseară! porunci Sapphira, punându-i banul în mână şi întinzându-i fătul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mai pune unu’! se auzi iarăşi glasul gutural.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu stabilesc preţul aici!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bărbatul o măsură din cap până în picioare pe nepoftită. Luând aminte la stola sobră, de calitate, realiză că musafira e protejata cuiva potent. Bombănind, se retrase pe paiele de unde a fost trezit. Sapphira o privi cu asprime în ochi pe femeia care, în sărăcia ei, nu avea decât o cârpă înfăşurată în jurul șoldurilor. Aceasta, speriată, dădea din cap în semn că a înţeles, că acceptă, că se supune.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Revenind cu bine în iatacul stăpânei sale, Sapphira urmări pentru câteva clipe somnul plin de coşmaruri al inocentei lăuze. În scurt timp, învinsă şi ea de infernul acelei nopţi, se cuibări într-un colţ al patului şi adormi ca fulgerată. Nu ar fi ştiut să spună cât şi cum dormise, dar când un ţipăt aprig ieşi din pieptul Flaviei Antonia, Sapphira sări în picioare, dezmeticită. O prinse pe stăpâna sa în ultimul moment înainte ca aceasta să se arunce din patul imens. Cu o furie de animal rănit, căuta să fugă din acel aşternut, să fugă de lângă mogâldeaţa înfăşată, ca şi cum de acolo i s-ar fi tras moartea. Aşezată la locul său cu fermitate, şi neputând să protesteze altfel, Flavia Antonia voia să împingă urâciunea de alături, fără s-o privească.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dar, stăpâna mea, luminata mea, ce are acest înger? întrebă Sapphira, grăbindu-se ca să-i arate, drept odor nepreţuit, pruncul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Flavia Antonia făcu ochii mari, căută să spună ceva, să nege, să se apere, însă căzu iarăşi în leşinul profund, încercat de atâtea ori în ultimul timp. Sapphira aşeză pruncul în scutecele lui calde, udă o năframă cu apă rece şi o puse pe fruntea ce ardea ca para. Gemând, Flavia Antonia îşi reveni în simţiri:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să nu mă minţi. Ştiu ce-am văzut! Acesta nu-i vlăstarul meu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Fii bună şi vorbeşte mai încet… Doar noi două ştim lucrul acesta! Şi Domnul de sus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Fugi de aici! Pun să ţi se îmbibe hainele în răşină, să fii legată de stâlp şi să ţi se dea foc!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Viaţa aceasta îţi aparţine, prea buna mea stăpână!... zise Sapphira, îngenunchind. Prinzând mânuţa fină, fierbinte, nefiresc de fierbinte, îşi puse fruntea pe ea, într-un gest de supunere necondiţionată. Flavia Antonia începu să râdă necontrolat, ca într-un delir:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ha-ha-ha! Ce-ai zice dacă te-aş crucifica?! Aşa ca pe Mântuitorul în care vrei să mă faci să cred şi eu… Ha-ha-ha!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Orice, dar asta nu! Noi muritorii de rând nu mai suntem demni de o aşa moarte. Botezată cum eşti, n-ar trebui să iei aceste lucruri în deşert…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nici zeul acesta nu-i mai…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu e zeu. Nu e un zeu ca oricare. E Fiul Tatălui ceresc, născut din Fecioară!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nemulţumită, Flavia Antonia îşi trase mâna şi întoarse spatele către <em>serva</em> sa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mă ai pe mine ca să-ţi salvez sufletul!… şopti Sapphira, mângâind creştetul cu părul castaniu deschis, lipicios de atâta transpiraţie. Dar până la suflet, să avem grijă de viaţa asta. După cum ţi-am spus, buna mea stăpână, doar noi două ştim de încercarea la care suntem supuse. Nu mă face să-ţi spun detalii. Stăpânul nostru, Caecilius Antonius, va vedea numai această comoară şi va fi mulţumit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Pe celălalt l-ai expus?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – O adevărată creştină nici măcar nu poate să gândească aşa! O să-l cresc eu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dar două creştine pot minţi aşa?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vom mărturisi păcatele episcopilor noştri şi vom fi iertate…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ha-ha-ha!... izbucni Flavia Antonia în râsul ei deznădăjduit, ce arăta o fiinţă care a renunţat să mai lupte, care se lăsa purtată de viitura vieţii. Un astfel de secret echivalează greutatea noastră în aur. Imaginează-ţi-l pe Caecilius Antonius Rincianus cum ar reacţiona la ofensa aceasta! Ha-ha-ha…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Atunci, hai să ni-l imaginăm ce va zice peste câteva săptămâni când soţia lui, încă lăuză, nu are ce să-i arate. Când, ştiindu-se stors de snagă de atâtea războaie, va trebui să fie la înălţimea unor noi încercări. Şi tu, stăpâna mea, ştii bine cât te-ai străduit ca să poţi să rămâi cu sămânţă în tine…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> <em>Serva</em> continua să pună cuţitul înroşit pe muşcătura de viperă. Pacientul, ori murea, ori se vindeca definitiv.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Gata! Gata!!!... Şi ce propui?! ţipă într-un târziu Flavia Antonia.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ssst! Mai încet. Mai încet… Ingraţii ăştia sunt gata să ne vândă pentru doi <i>asses</i>, şopti Sapphira privind spre ferestre, spre uşă. Întâi trebuie să accepţi şi să creşti această făptură a Domnului nostru. Apoi…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi cealaltă făptură a Domnului nostru?... ironiză iarăşi Flavia Antonia.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Rămâne în grija mea. Tu nu ai s-o mai vezi niciodată. Ce avem de făcut acum? Nu lăsăm pe nimeni să vadă pruncul. Spunem că venerabilul nostru stăpân asta a poftit: ca el să fie primul care-şi vede urmaşul. Pentru Bilubus şi <i>atriensis</i> va fi obligaţia supremă aceea de a opri indiscreţii la poartă, de a refuza politicos prietenii. Pe urmă veghem ca în iatac să nu intre niciun sclav atâta timp cât perdelele de la baldachin nu sunt lăsate. Când stăpânul nostru va veni…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi nobilul meu soţ nu o să-şi dea seama?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Buna mea stăpână, bărbaţii sunt mult mai proşti decât îi credem noi… şopti Sapphira ca şi cum măcar un bărbat ar fi fost de faţă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> <span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3">© Ion Lazăr da Coza - 2015</span><br/></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> </span></strong></p>
<p></p>
La umbra Vezuviului (roman, fragment I)
tag:insemneculturale.ning.com,2015-01-19:6515444:Topic:668697
2015-01-19T18:57:20.020Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p></p>
<p><strong><span class="font-size-3"><em>Din partea autorului:</em></span></strong></p>
<p><span class="font-size-3"><em> </em></span></p>
<p><span class="font-size-4" style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;"> Romanul de faţă <b>– La umbra Vezuviului –</b>, de factură clasică, încearcă prin mijloace literare, dar în lumina ultimelor teze ştiinţifice şi a descoperirilor arheologice recente, să reconstruiască, pe o perioadă de câteva decenii înainte de erupţia din anul 79…</span></p>
<p></p>
<p><strong><span class="font-size-3"><em>Din partea autorului:</em></span></strong></p>
<p><span class="font-size-3"><em> </em></span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> Romanul de faţă <b>– La umbra Vezuviului –</b>, de factură clasică, încearcă prin mijloace literare, dar în lumina ultimelor teze ştiinţifice şi a descoperirilor arheologice recente, să reconstruiască, pe o perioadă de câteva decenii înainte de erupţia din anul 79 e.n. a vulcanului Vezuviu, viaţa materială şi spirituală a locuitorilor din celebrul oraş Pompei. Cum creştinismul era la început, autorul abordează subiectul, încercând să clatine – o, sfântă vanitate! – unele aspecte încetăţenite, deşi ele nu sunt adevărate. Astfel:</span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> – Biblia (în special, Vechiul Testament) e Cuvântul sfânt sau o compilaţie de texte apocrife şi adaptate?</span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> – Creştinismul a pornit ca o religie sau a devenit pe parcurs?</span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> – Iisus a fost Fiul sau s-a vrut un eliberator al poporului său de sub ocupaţia romană, printr-o rezistenţă pasivă, aşa cum a fost, cu optsprezece veacuri mai târziu, Tudor Vladimirescu, cel ce a alungat domnia fanariotă din Ţările Române, ori, şi mai bine spus, un Mahatma Gandhi, avant la lettre? Etc.</span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> Asigurându-vă că nu e un roman ofensator la adresa creştinismului sau a creştinilor (totuşi el se adresează minţilor deschise, deoarece se pun pe talgerele balanţei argumente pro şi contra!), sunteţi invitaţi să parcurgeţi temerara încercare literară, mai ales că nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea…</span></p>
<p><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-4"> Mulţumiri!</span></p>
<p><span class="font-size-3"><em> </em></span></p>
<p></p>
<p style="text-align: center;">*****</p>
<p><span class="font-size-3"><b> Ţipătul plin de durere</b>, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului şi se pierdea în noaptea ce se arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de <i>leandro.</i> De ecoul acestuia au fost cotropite şi flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele din marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă avea să fie piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor euforizați. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, ele preferau să uite cât mai repede că unele au trecut sau că vor trece, inevitabil, prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – <i>serva</i> şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dar…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piaţa publică! scrâşni Sapphira.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Tânăra sclavă nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de ţesătorie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era <i>libertus</i>, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unei <i>sica</i>, bine ascuţită, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hermus, cere-i lui <i>atriensis</i> să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zdrahonul duse mâna pe teaca jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar neghiobia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Pentru un <i>denarius</i> în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o <i>serva,</i> fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi plecă să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de gardul principal al incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră cloacă: picioruşul stâng, îndoit, stătea lipit de abdomen, căci avea şoldul şi genunchiul blocate; celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsându-i cu călcâiul tibia strâmbă; coşul pieptului era excesiv de bombat şi anula orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente, scrutând-o încă o dată peste umăr:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Sper să uiţi seara asta!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi <i>denarii</i> în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru <i>sestertii</i> strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira şi îi oferi moaşei încă o monedă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Însă când zări un <i>semis</i> în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuţ se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre <i>plebis</i>, dacă ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, să aibă plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care să-i ridice din când în când piatra de la intrare, ca sufletul să poată ieşi pe pământ, să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită aşa cum se cuvenea, cu ofrande aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când <i>lapis manalis</i> era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa arătă siguranţă în voce:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest <i>semis</i> a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia curtenitoare. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoţi până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moaşa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii şi se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Stăpâna să nu fie deranjată sub nicio scuză! Veghez eu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Intendentul salută cu deferență şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia la poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un <i>semis</i> – pune-i-l sub limbă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"><span style="font-family: arial, helvetica, sans-serif;" class="font-size-2"><span class="font-size-3"> © Ion Lazăr da Coza - 2015</span></span></span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> (Reproducerea, numai cu acordul scris al autorului.)</span></strong></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> - va urma -</span></strong></p>
<p></p>
<p><strong><span style="font-family: arial,helvetica,sans-serif;" class="font-size-3"> = fragmentele postate pe site sunt grupate <span class="font-size-6"><a href="http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/topics/la-umbra-vezuviului-roman" target="_self">AICI</a></span> =</span></strong></p>
<p></p>
Orașul
tag:insemneculturale.ning.com,2013-08-05:6515444:Topic:310927
2013-08-05T15:24:35.919Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p style="text-align: center;"><strong>Orașul</strong></p>
<p align="center" class="MsoNormal" style="text-align: center;"></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Nevoia nu-ţi dă mult timp de gândire, iar dacă îi ceri sfatul, arar ţi-l oferă pe cel bun.…</span></p>
<p style="text-align: center;"><strong>Orașul</strong></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: center;" align="center"></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Nevoia nu-ţi dă mult timp de gândire, iar dacă îi ceri sfatul, arar ţi-l oferă pe cel bun.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">S-au hotărât lesne, ca şi cum aceasta ar fi fost dorinţa tuturor clocită din vreme, să plece cu căruţele la oraş, preţ de vreo şaizeci de kilometri, chiar în acea zi, cât soarele era încă sus, pentru a duce marfă. Marfă bună adunată cu grijă de pe coastele însorite ale munţilor şi pitită prin ungherele ogrăzilor de teama privirilor mai mult decât vigilente ale agenţilor silvici. Cum-necum, toţi şi-au umplut cu leaţuri, grinzi şi căpriori tronul căruţelor şi precum s-a fost stabilit aşa s-a purces. Convoiul era alcătuit din patru căruţe trase de boi. În preajma cărăuşilor păşea sprinten şi proaspăt, ca un miel ce iese pentru prima oară în poiană, un copilandru mândru nevoie mare că va păşi dincolo de hotarele satului. Ba avea să ajungă până la oraş. Parcă şi boii erau încântaţi de faptul că-şi mai dezmorţeau oasele după săptămâni de stat numai la iesle cu frunze din pădure. Îngânduraţi erau doar stăpânii lor ce se rugau în sine pentru reuşită.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Prima parte a călătoriei, cea în care drumul bolovănos urca şi cobora în serpentine chinuitoare, nu îl impresionase deloc pe zglobiul de Mitruţ, deoarece aşezările ieşite în cale, cu gospodăriile mici şi împrăştiate pe coclauri, erau în rând cu satul său. Putea încă să se mândrească, fiindcă nu văzuse şcoală mai mare ca a lui. După o curbă abruptă descoperi că drumul se aşterne lin, fără să mai cotească. Era o limbă vastă a întunericului ce-i aştepta la capătul celălalt ca să-i înghită. Chiar şi adierea serii era prelungă, uscată şi călduţă, ca răsuflarea unui uriaş. Mitruţ se făcu şi mai mic în căruţa plină ochi cu marfă. Ar fi vrut să se lipească de Nicu Radu – tutorele său – ca să fie sigur că nu o să i se întâmple nimic rău, totuşi doar lui Vasile Danciu, cel mai tânăr dintre cărăuşi, i-ar fi spus despre temerile lui, căci mult mai bine e să dezamăgeşti un străin, gândea el, decât pe cineva apropiat. Nu că ceilalţi i-ar fi fost rude, însă de Neagu Ocheatu, un vlăjgan cât toate zilele, mereu cu privirea în pământ şi aproape întotdeauna calmă şi calculată, se cam temea, iar pe Ştefan Sucitu, un moş pipernicit, uşor cocoşat, cărpănos, ager şi viclean îl ocolea pe cât de mult putea. În scurt timp bezna îi lăsase lui Mitruţ doar legănatul căruţei şi scârţâitul osiilor ca reper că încă înaintează spre ţintă. La un moment dat şi aceste repere se topiră căci, obosite, căruţele părăseau pe rând pietrişul drumului călcând cu şinele roţilor pământul răscopt de atâta arşiţă. De undeva, din apropiere, venea lătrat de câini somnoroşi. Fără să se gândească la naivitatea întrebării, Mitruţ se arătă curios:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Am ajuns, tată Nicule?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Avem de mers toată sărăcia asta de noapte... Dă-te jos şi dă-le mâncare boilor.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Desculţ, Mitruţ sări vioi în iarba foşnind uscată de atâta secetă. Dejugă boii, le agăţă frânghia din coarne de un buflei şi-apoi le aduse din căruţă două braţe zdravene de lăstari cu frunze. În jurul său se lăsă o linişte grea. Parcă toţi muţiseră. Doar boii mestecau molcomi şi împăcaţi cu situaţia. Mitruţ îşi ascuţi toate simţurile. Întunericul era de nepătruns. Privi în sus cu speranţa că o să vadă măcar o stea micuţă. În zadar. Norii sterpi, de lână sură, îi atingeau creştetul. Câinii satului se potoliseră de mult. Parcă ei ar fi tras la jug. O senzaţie ciudată îi făcu părul măciucă – cineva străin se afla aproape de căruţa lui şi pipăia marfa. La câţiva paşi depărtare, pe o mică denivelare, la tulpinile a doi pomi pădureţi, o flacără ce îşi trăgea seva dintr-o mână de talaş sparse bezna. De undeva din spatele său Mitruţ se auzi îndemnat:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Du-te la foc. Acuşica vin şi eu!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Vasile fusese cel ce iscase focul în jurul căruia se strânse numaidecât toţi cărăuşii cu traistele cu merinde în mâini. Întâi şi întâi, că doar era rândul lui şi al calicului de Ştefan Sucitu să se îngrijească de acest detaliu, Nicu Radu scoase din taşca sa o sticlă de trei sferturi cu rachiu, din care trase câteva înghiţituri zdravene, pe urmă i-o dădu lui Mitruţ îndemnându-l să guste şi el o dată, de două ori şi-apoi s-o treacă din mână în mână. Văzând asta, Ştefan Sucitu zise, precipitându-se ca să bage sticla sa cu rachiu la adăpostul ei, în geanta din piele dubită de capră:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Lasă, bă, că pe-a mea o bem la-ntoarcere…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Da’ să nu faci ca data trecută, moş Ştefane! insinuă ironic Vasile.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ia, taci bă mucosule!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Nu-s mucosul tău, moş Ştefane!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Io-te la el!… ripostă ofuscat Ştefan Sucitu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Gata! şopti apăsat în noaptea sfioasă Neagu Ocheatu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Sticla mai trecu din mână în mână de câteva ori până poposi la locul ei, goală. Şi cum se făcuse jar – se vede treaba că Vasile aduse în căruţa lui nişte vreascuri – Ştefan Sucitu scoase un boţ de mămăligă, îl aruncă pe tăciunii încinşi, având grijă să-l perpelească pe toate părţile, apoi mai scoase din geantă foi de ceapă şi de usturoi, boţite şi ofilite, şi începu să îmbuce cu lacrimi. Mitruţ şi Nicu Radu mâncau sarmale fără carne dintr-o ulcică. Vasile întingea cu mămăliga în brânza de oi, veche şi sărată, iar Neagu Ocheatu frigea o bucată de şuncă înfiptă într-o creastă de lemn. Oricât ar fi vrut comesenii să ignore spectacolul dat de Ştefan Sucitu, oricât de bine i-ar fi ştiut apucăturile, tot a stârnit controverse:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Bre moş Ştefane, de ce te pedepseşti, mata, în halul ăsta? întrebă mai mult din milă decât din curiozitate Nicu Radu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Aşa se face averea! răspunse persiflând tânărul Vasile în locul celui vizat.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– De ce nu te dai pe mâna cuiva? continuă Nicu Radu, trecând peste sarcasmul lui Vasile.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ca tine, bă, deşteptule?! îl biciui Ştefan Sucitu pe Nicu Radu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Dacă n-am avut noroc să am copiii mei… asta a fost voia Măritului de Sus, da’ mi-am luat o proptea. C-o fi una de arin sau una de gorun…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– …Ori vreo bâtă de corn…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– …Asta va fi tot voia Domnului! Dar averea matale rămâne la nepoţi şi strănepoţi. Ei nici măcar nu te cunosc temeinic, darămite să-ţi aducă o cană cu apă…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Averea mea!?… rosti cu emfază moş Ştefan Sucitu şi privi undeva în noaptea de smoală, tot într-acolo unde plecaseră şi cuvintele lui.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hei, oameni buni!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Toţi cărăuşii priviră în imediata apropiere şi abia acum îşi dădură seama că niciunul nu şi-a luat securea lângă el – cel mai de încredere tovarăş la un astfel de drum. Din întuneric se închegară siluetele a trei bărbaţi, cam de o seamă cu Vasile, îmbrăcaţi în sumane lungi şi negre:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Bună seara! adăugă prieteneşte unul dintre drumeţi. Şi-ncotro?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– La vale.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Cu marfă?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ca dovadă că nu vroiau să fie traşi de limbă şi că nu-şi doreau companie de niciun fel, cărăuşii nu răspunseră.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Noi am tocmit chiar acum o casă. Da’ ce casă, fraţilor!... Douăzeci pe doişpe! zise drumeţul cel buzat, apoi adresându-se unui tovarăş, continuă: Eu cred că i-am luat cam puţini. La cât bănet avea…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Acu’ dac-am băut aldămaşul… Arată, bă, urciorul ăla să bea şi oamenii ăştia cu noi!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">De sub largul suman – cărăuşii nu sesizau nici acum nefirescul ţinutei intruşilor – apăru un urcior golit pe jumătate care poposi pe rând la gura însetată a fiecărui mesean. Hotărâţi să le fie împărtăşită pe deplin bucuria aldămaşului, unul dintre musafiri scoate de la brâu un fluier şi începu să cânte o horă lină. Ceilalţi doi îl ţineau pe după umeri şi se legănau alene. Pe Ştefan Sucitu parcă îl mâncau palmele:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hai să vedem dacă puteţi juca după cum vă cânt eu?!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Trilurile smulse din fluier de către Ştefan Sucitu erau mult mai drăceşti, iar cei trei dădeau un spectacol de toată lauda. Îndemnau voioşi din ochi spre urcior şi strigau din când în când tare, cât să se audă la marginea cealaltă a satului:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ia mai ia, mai ia, mai ia!!!...</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Cum urciorul se golise şi boii se odihniseră îndeajuns, era timpul se să pornească iarăşi la drum. Neagu Ocheatu îşi strânse traista şi făcu semn tovarăşilor lui să facă la fel. În acest moment, drumeţul cel buzat, prefăcându-se că îl calcă pe opincă pe colegul său de voie bună, scoase o strigătură:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ia păzea, păzea, păzea!…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mă păzesc, mă păzesc, de toţi proştii mă feresc!!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să-ţi iei zborul, să-ţi iei zborul, altfel o să-ţi ducem dorul!…<span style="mso-tab-count: 1;"> </span></span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Balansul celor trei mai continuă câteva momente, chiar dacă muzica tăcu, apoi luându-şi urciorul gol şi fluierul se despărţiră de cărăuşi ca de nişte prieteni făcuţi pe viaţă:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să vă fie drumul uşor! mai zise buzatul, dispărând în beznă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Odată focul stins şi traistele gata strânse la gură, cărăuşii, uşor molcomiţi de alcool, se îndreptară fiecare spre dobitoacele lor. O înjurătură puternică şi nervoasă clăti noaptea, făcând-o mai îngăduitoare:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hoţii, bă! Hoţii ne-au furat marfa!!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">După câteva momente de uluială, în care toţi îşi verificau căruţele şi mormăiau înjurături apăsate, Ştefan Sucitu explodă:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Tu de ce n-ai stat la căruţă, prostu’ dracului!?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hei-hei, nu te lua de băietu’ meu, moş Ştefane! Ce, e căţelu’ de pază a’ cuiva?!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Băietu’ tău?! Prostovanu’ tău, poate vrei să zici!?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Şi tu, boşorogule, de ce le-ai cântat?! interveni foarte nervos Vasile, curmând această ceartă fără sens.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ca soluţie de moment, cărăuşii se împrăştiară pe o rază de câţiva metri în căutarea hoţilor. Dezamăgiţi de rezultatul acţiunii, îşi înjugară iarăşi boii, adunară lăstarii rămaşi de la cina acestora, îi aruncară peste marfa înjumătăţită şi necăjiţi porniră la drum. Ştefan Sucitu nu se putea împăca de fel cu situaţia. Mustăcea şi înjura. Adulmeca după marfa lui pe la fiecare poartă prin faţa căreia trecea, până când un câine era să-i muşte barba căruntă. Întâmplarea asta îi făcu pe ceilalţi cărăuşi să mai uite de pagubă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Bă Neagule, damblageşte-i bă, că tu poţi!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Nu, moş Ştefane, am fost proşti, iar proştii plătesc întotdeauna. Şi-apoi oamenii ne-au omenit. Că nu ne place preţul…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Deşi era destul de târziu, Mitruţ veghea la mersul boilor. Fiind ultimul, şi cum Nicu Radu moţăia, el avea datoria să ţină convoiul cât mai compact. Satul rămase undeva în urmă, ca orice lucru fără de trebuinţă. Luna ştirbită se străduia să aducă printre nori un strop de orizont nopţii. Căruţele din faţă se opriseră. Ştefan Sucitu se urcă lângă Vasile, după ce legă funia din coarnele boilor săi de căruţa din faţă. La fel făcu şi Neagu Ocheatu, îşi legă boii de căruţa lui Ştefan Sucitu, apoi poposi lângă Nicu Radu şi lângă Mitruţ, care se arăta nedumerit.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ia de ici-şa brişca – se adresă Neagu Ocheatu lui Mitruţ – şi dacă se apropie cineva de tine, o înfigi în el, fără să te gândeşti la Dumnezeu…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Trecem prin <i style="mso-bidi-font-style: normal;">Pădurea lui Burcă</i> şi pe aici hălăduiau de mult, tare de mult, nişte tâlhari! căută să-l liniştească pe Mitruţ, tutorele său.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">În zdruncinăturile căruţei, cu atenţia vibrând la auzul oricărui foşnet, la mişcarea oricărei crenguţe, Mitruţ simţi transpiraţie fierbinte în pumnul încleştat pe mânerul briceagului. Imaginare fapte de eroism îi treceau prin faţa ochilor cu iuţeala fazanilor hăituiţi prin lăstărişuri. Totuşi răsuflă uşurat când Neagu Ocheatu şi Nicu Radu începură să şuşotească, iar când Vasile îl alungă din căruţa sa pe Ştefan Sucitu, Mitruţ se lăsă într-o rână şi, în legănatul căruţei, adormi numaidecât. Altminteri, când simţi în somnul său subţire ca o pojghiţă de gheaţă că, deşi se deplasează, căruţa nu mai hurducăie, sări ca un cosaş speriat:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hei, am ajuns? Am ajuns!?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Nu… răspunse mult prea somnoros Nicu Radu. Suntem pe podul mare.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Mitruţ ţâşni din căruţă. Tălpile desculţe nu mai simţiseră atâta netezime decât pe pardoselile de lut din casele în care au intrat. Privind în sus desluşi arcurile imense ale podului. Freamătul apei îl atrase precum o incantaţie spre balustrada dinspre amonte. Râul, ca de bitum fluid cu rare sclipiri de zirconiu, îşi lovea undele de picioarele masive ale podului. Pentru Mitruţ această construcţie avea dimensiuni gigantice. Ar mai fi stat el să admire apa şi podul, însă convoiul se depărtase cam mult, îmbrăţişat fiind de un sat compact, câmpenesc. Bucuria îi presăra aripi de fluturi în suflet şi dacă ar fi dat din braţe, cu siguranţă s-ar fi înălţat. Doamne, avea să vadă oraşul! Clipele de somn furate îi erau îndestulătoare. Acum alerga împrejurul convoiului ca un căţelandru scăpat din lanţ, aducând voie bună până şi lui Ştefan Sucitu, greu iertătorul. Zorii încercau să deschidă cale zilei. Silit să-şi mai dezmorţească încheieturile, Vasile coborî lângă Mitruţ:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ai să vezi şi tu oraşul… O să te duc până în centru. Acolo sunt blocuri. Un fel de case puse una peste alta. Ştii <i style="mso-bidi-font-style: normal;">Claia lu’ Manolache</i>? Ei bine, stânca aia dacă le-ajunge la bărbie. A! Da’ să vezi magazinele… Se ţin lanţ. În vitrine sunt aşezate mărfuri, mărfuri. Mi-a rămas la suflet o rochie lungă de mireasă şi-un rând de haine domneşti de mire. De ălea să fi avut şi eu la nuntă… Poză îmbrăcaţi aşa să fi făcut… De cucoane ce să zic?! Îmbrăcate în rochii subţiri, cocoţate pe nişte toace de-o şchiopă de înalte, îţi iau minţile Mitrule. Îţi iau minţile! Încălţările astea înalte le face să meargă ţanţoşe, cu pieptul afară şi cu bucile încordate. O ştii pe Anuţa mea! Şi ea are şi de unele şi de altele, da’ nu se compară frate, nu se compară. Şi-s curate, măi Mitrule, că zici că un călcâi de-al lor e obraz de prunc, nu alta…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Oraşul… Da, oraşul! murmură Mitruţ visător.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Din reverie îl trezi o înjurătură scurtă şi apăsată a lui Vasile:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Asta ne mai lipsea! Anunţă-i pe toţi că avem control.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce control?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Jândarmul, mă. Nu-l vezi?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Mitruţ trecu pe la fiecare cu vestea cea rea apoi se urcă la el în căruţă ca un împricinat. Păstrându-şi viteza de deplasare, convoiul se micşoră în lungime până când fu nevoit să oprească la semnul făcut de jandarm. Cărăuşii, umili şi cu pălăriile ponosite în mâini, se opriră în faţa omului legii:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să trăiţi! murmurară toţi în cor.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce transportaţi?! se răsti jandarmul la ei, în timp ce însoţitorii din garda patriotică – doi la număr – le<span style="mso-spacerun: yes;"> </span> inspectau deja căruţele. Aveţi aprobare?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Păi, niscaiva hârtii…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mă, dar nu din alea pe care mi le-aţi arătat şi-acum un an, că-mi jigniţi inteligenţa şi uniforma.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Aveam de gând să trecem pe la dejugătoare, şopti Neagu Ocheatu conspirativ.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce să fac cu voi, mocani pârliţi? zise jandarmul scârbit.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să tră… trăiţi dom’ şef! Astea… astea sunt pentru cursa asta! căută Ştefan Sucitu să fie cât mai convingător, fluturând o hârtie jerpelită, scoasă din sân.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Mâna puternică a lui Neagu Ocheatu îl împinse pe Ştefan Sucitu cu atâta fermitate încât acesta ateriză în şanţ. Jandarmul păru că se amuză de scenă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Bine, aruncaţi câte zece bucăţi de căciulă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ştefan Sucitu, care până atunci abia reuşi să se ridice din şanţ, căzu înapoi ca lovit de apoplexie:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– După ce am fost jefuiţi, să mai dăm şi vamă?!…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Cum?... În <i style="mso-bidi-font-style: normal;">Pădurea lui Burcă</i>?! Şi eu care credeam că i-am stârpit… scrâşni foarte furios jandarmul. Bine, aruncaţi peste gard doar cinci bucăţi.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ştefan Sucitu deschise gura să protesteze, însă privirea de uragan turbat a lui Neagu Ocheatu îl încremeni pe loc. Târgul fusese încheiat şi toată lumea trebuia să fie mulţumită. Cât despre locul unde au fost jefuiţi…<span style="mso-tab-count: 1;"> </span></span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Domnule şef, aş vrea să vă spun ceva, da’ nu ştiu dacă îi bine…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Spune mocane!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– La Consemnaţiuni, până a nu ne apropia, era lumină înlăuntru, apoi s-a stins. După ce-am trecut, chiar m-am uitat bine, iar s-a aprins.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Dacă-i adevărat ce-aţi spus, aruncaţi peste gard doar două bucăţi, iar dacă nu-i adevărat, rugaţi-vă să nu vă mai întâlnesc. Hai, valea! se stropşi jandarmul, însă dându-şi seama că târguiala a fost auzită şi de cei din garda patriotică, adăugă rânjind mânzeşte: Am glumit cu vămuirea, măi prăpădiţilor. Vedeţi-vă de drum!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să ne trăiţi! salutară în cor toţi cărăuşii.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Scurtele îndemnuri adresate boilor îi făcură pe aceştia să urnească uşuratele căruţe. Nu după mult timp, convoiul părăsi drumul şi intră într-un fel de curte – loc de popas pentru cei sleiţi şi însetaţi. Vasile, Nicu Radu şi Neagu Ocheatu scotociră în căruţele lor şi aruncară peste gard câte doi căpriori.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Eu nu dau vamă! N-aţi auzit cea zis jândarul?! Eu nu dau vamă! se apucă să urle Ştefan Sucitu, căutând să iasă cât mai repede din ocolul în care a intrat fără să judece.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ştim ce-a zis, dar noi facem ce trebuie să facem!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ca înţeleşi din vreme, Vasile şi Neagu Ocheatu căutară în căruţa lui Ştefan Sucitu, apucară o grindă şi o săltară pe umeri. Disperat, proprietarul se prinse de ea cu amândouă mâinile, riscând să ajungă dincolo de gard. Aceeaşi scenă se repetă şi cu cea de-a doua grindă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Haa! Vă bateţi joc de minee!… începu să plângă de adevăratelea Ştefan Sucitu. Aşa-i dacă n-am şi eu un stâlp! Ce mă fac, oameni buni, ce mă faac!? se lamenta acesta privind către unicul martor străin al scenei – un cerşetor trezit din culcuşul lui de paie murdare.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ceilalţi cărăuşi ignorară lamentaţiile moşului şi plesniră din bice. Pe când să iasă în drum, cârciumarul, ale cărui acareturi formau latura din fund a curţii, îi opriră curtenitor:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce-aveţi acolo, mocanilor?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Jupâne, mata nu faci speculă cu marfă de-a noastră…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Poate că vreau să construiesc şi alte magherniţe, zise cârciumarul şi mai amiabil. Ei, ce ziceţi, vindeţi?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Graba cârciumarului îi cam surprinse pe cărăuşi. Cum era cel mai nesuferit comerciant din drumul lor, hotărâră să stoarcă ceva bani de la el. Neagu Ocheatu ceru o sumă care şi pe Ştefan Sucitu îl încântă, căci ea acoperea şi marfa furată. Ca bun afacerist ce era, cârciumarul îşi frecă barba, cântări din ochi marfa şi zise nemulţumit:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mă ruinaţi!... Mă sărăciţi! Dar ce vă pasă vouă?... Descărcaţi-o acolo.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">După ce asistă la stivuirea materialelor de construcţie, dispăru grăbit într-o odaie. Cărăuşii aşteptau cu o nedesluşită încordare întoarcerea cârciumarului. Acesta nu se lăsă aşteptat prea mult, făcându-şi apariţia cu desaga de bani pe care îi împărţi cu mâinile tremurânde.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hei, dă-ne o sticlă de rachiu şi o pâine.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Sunteţi chiori? Nu vedeţi că e închis?</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Lasă snoavele, jupâne! Lasă snoavele… Noi ţi-am cerut rachiu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– M-aţi jupuit destul. Plecaţi!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să fim al dracilor dacă ţi-om mai călca pragul!…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Să vă audă Dumnezeu! hotărî tăios cârciumarul, trântind cărăuşilor uşa în nas.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Uluiţi de ce li se întâmplă, rămaseră neclintiţi câteva clipe. Chiar că se întâmpla ceva ciudat şi ei nu ştiau.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Şi-acu spre casă, nepoţilor!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Vocea mulţumită a lui Ştefan Sucitu îi aduse îndărăt în curtea cârciumarului. Ca răspuns la acest îndemn, ceilalţi cărăuşi, cu zâmbete şugubeţe pe chipuri, priviră spre Mitruţ. Acesta nu ştia ce să facă, să zâmbească şi el sau să se aştepte la vreun reproş.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Păi, noi ne-am hotărât să-i arătăm băietului oraşul, decretă Neagu Ocheatu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Sunteţi proşti! Vă comandă un copchil?! Eu mă duc întins acasă!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Bre, moş Ştefane, şi eu m-aş duce acasă de unul singur dacă n-aş trece prin <i style="mso-bidi-font-style: normal;">Pădurea lui Burcă…</i></span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Sub veselia zgomotoasă ei ascundeau, ca pe o boală lumească, viermele curiozităţii ce-i rodea pe dinăuntru. Pe orizont, soarele se trudea să-şi arate întreg discul sângeriu. Puţin mai la sud de tipsia roşie, înfipt în capătul drumului, oraşul îşi arăta ceţos conturul. Mitruţ era la conducerea convoiului şi nu se ştie cât de repede şi-ar fi mânat boii dacă celelalte perechi de cornute ar fi catadicsit să ţină pasul cu nerăbdarea lui. Or, cu cât se apropia de oraş, cu atât mai mult clădirile înalte se ascundeau după casele mici, dărăpănate şi înghesuite ale mahalalei încă adormită. Ar fi vrut să-l întrebe pe tutore dacă acesta e oraşul. Ceva însă îl împiedica. Şi-apoi tutorele său picotea învelit de răcoarea dimineţii. Micuţul convoi, în fruntea căruia trecuse Vasile cu boii săi, se opri la câţiva metri de intrarea în obor. Cărăuşii se adunaseră să hotărască ce aveau de făcut. Doar nu se făcea să ajungi în oraş şi să nu vezi ce mai e cu lumea asta, încotro se îndreaptă, încotro te târăşte. Şi dacă tot au venit până aici, nu se putea să nu bea un ţoi-două de rachiu şi să nu mănânce o lipie, dar mai ales trebuia să cumpere câteva pâini împletite, pufoase, presărate cu seminţe de mac pentru cei de acasă, aflaţi în aşteptare. Spre mirarea lor nimeni nu-i taxă la poarta oborului. Ştefan Sucitu, dorind să profite până la capăt de situaţie, îşi duse căruţa într-un ungher foarte aglomerat, urmat fiind, vrând-nevrând, şi de ceilalţi cărăuşi. După ce dejugă boii şi le puse sub boturile umede restul de lăstari, cărăuşii se adunară la căruţa lui Neagu Ocheatu. Cu toată mândria lor de mocani vajnici, dacă ar fi fost întrebaţi ar fi recunoscut fără crâcnire că nu ştiu pe ce lume se află. Oborul nu mai era obor. Mirosul de mici şi de cârnaţi, amestecat cu cel de bălegar proaspăt, lipsea; comercianţii ambulanţi nu-şi mai strigau marfa, iar ţigăncile cu ghiocul nu te mai trăgeau de mânecă să te duci cu ele ca să îţi ghicească viitorul, de parcă nu asta le era meseria. Tractirul de peste drum avea pentru prima oară obloanele trase. Toţi ocupanţii oborului ştiau ceva ce nou-sosiţii încă nu aflaseră.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Stabilizarea! A venit stabilizarea!! strigă în fugă un ţigănuş aidoma copiilor ce vindeau ziare.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Cei patru cărăuşi priviră împrejur. Zvonul nu produse niciun efect asupra celorlalţi. Poate doar li se confirmase temerile. Ştefan Sucitu îşi îmbrăţişă banii din sân şi se uita năucit şi disperat în sus, căutând doar în Ceruri ajutor. Mitruţ dori să întrebe ceva, însă din gâtlej îi ieşi doar nişte zgomote nearticulate.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce-ai în gură? îl întrebă tutorele.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Deschizând gura, Mitruţ scoase la vedere o piatră ceva mai mare decât o castană. Câte zâmbete ar fi stârnit situaţia în alte împrejurări şi cât s-ar mai fi tăvălit de râs Ştefan Sucitu dacă n-ar fi fost îngrijoraţi de banii lor. Surâzând, Vasile îl prinse fratern pe după umeri pe bietul Mitruţ:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Lasă, măi Mitrule, o să fii şi tu tare ca piatra de fiecare dată când vii la oraş.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Uşa de la tractir se deschise larg. Fără să le mai pese în grija cui îşi lăsau căruţele, mărfurile şi celelalte bagaje, oamenii, cu mic cu mare, dădură năvală în faţa restaurantului, blocând strada. Un agent proptit în cadrul uşii citea cu voce tare de pe o hârtie tip:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– ...Douăzeci de mii de lei vechi pentru un leu nou! Cei care nu pot atesta vreo meserie pot schimba, prin capul familiei, un milion şi jumătate! Meseriaşii de la sate pot schimba cinci milioane, iar cei de la oraş trei milioane!!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Şi cu restul ce facem?! întrebă din mulţime o voce gâtuită de emoţie, după o pauză în care se înţelesese că agentul nu mai avea nimic de comunicat.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ceea ce fac şi eu! zise patronul ivit lângă agent şi azvârli pe rând vreo cinci saci burduşiţi cu bani.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Precum nişte pui de gazele aruncaţi în mijlocul unei haite de hiene flămânde, tot aşa sacii au fost hăcuiţi de mâini avare şi desperate. Văzând că Neagu Ocheatu stătea deoparte şi asista senin la scenă, Mitruţ i se alătură cu inima îndoită. Prada fusese mistuită în câteva clipe. După un festin grăbit, hienele îşi ling boturile reciproc, adunând şi ultimul strop din sângele victimelor, oamenii îşi smulgeau bancnotele unii de la alţii fără sfială şi teamă, amuzându-se ca într-un joc serios.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce-i domnişorule, tu nu te înghesui la părăluţe? îi reproşă cu sarcasm tutorele său lui Mitruţ.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Măi Nicule, îl crezi atât de nebun pe jupânu’ încât să dea cu bani buni în noi? zise Neagu Ocheatu, încercând să-l aducă pe pământ pe tovarăşul lui.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Da’ poate-i schimbă pe toţi…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Neagu Ocheatu oftă clătinând din cap şi plecă spre căruţă. Nicu Radu rămase în cumpănă cu braţele pline de hârtii. Cel mai şifonat din tărăboi, dar şi cel mai mulţumit a ieşit Ştefan Sucitu. Era tăvălit şi călcat în picioare, avea aproape toate degetele strivite, era julit pe braţe şi pe faţă, însă în imaginaţia lui deţinea o avere uriaşă ascunsă în sânul cămăşii sale de cânepă.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Confuzi şi fără chef, cocoţaţi în căruţele lor, cărăuşii părăsiră oborul. Ştefan Sucitu conducea convoiul într-un ritm ceva mai alert decât ar fi fost nevoie. Neîndoios, vroia să-şi ştie banii puşi la adăpost sigur. Cu toată nerăbdarea lui, când ajunse în dreptul cârciumii unde îşi vânduse marfa dimineaţa, opri căruţa pe marginea drumului. Aruncat parcă de un resort mult prea puternic pentru picioarele sale bătrâne, ateriză în scaieţii din gard. Bălăbănindu-se şi înjurând precum un olog flămând, se repezi spre locul unde în zori depozitase lemnele, bruscându-i pe muşterii ce aşteptau ca localul să se deschidă. Marfa lui dispăruse. Năbădăios, nevoie mare, se îndreptă spre uşa cârciumii unde începu să bată cu pumnii şi cu opincile:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Hoţule, deschide!! Dă-mi marfa înapoi că-ţi pun foc, hoţule!… Hoţule!! Tu ai ştiut, hoţule! Tu ai ştiut!...</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Spectacolul oferit de Ştefan Sucitu era jalnic şi grotesc totodată. Obosit şi convins că trebuie să renunţe, se apropie de Neagu Ocheatu şi-l rugă mai mult în şoaptă:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mă Neagule, mă băiatule, mă fiule mă, dă-i foc mă, că tu poţi mă! Poţi!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Dac-ar lua crâşma foc, toată lumea ar zice că mata ai aprins-o…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mă, nu glumi! se sperie Ştefan Sucitu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Dacă m-ar întreba oarecine, şarjă Neagu Ocheatu, aş spune: „Da, domnule, am văzut o stârpitură de uncheş…”</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Neagule, nu glumi bă! Cu asta nu-i de glumă! ţipa acum Ştefan Sucitu şi cu ultimele puteri ajunse în căruţa sa. Furia ce-i mai rămăsese o descărca acum pe bieţii boi.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Micul convoi nici nu apucă să iese bine din sat că un vuiet de glasuri speriate îl prinse din urmă:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Arde crâşma, bă! Arde crâşma!!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ştefan Sucitu nu îndrăzni măcar să privească înapoi, darămite să se bucure.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ajunşi la locul primului popas, acolo unde au fost uşuraţi de jumătate din marfă şi de unde drumul devenea mai anevoios, cărăuşii, rutinaţi de atâtea curse, au tras căruţele pe iarbă ca să li se mai odihnească boii la umbră. Dacă ar fi decurs totul după voia lor, în traiste ar fi avut acum cel puţin o pâine împletită, rumenită şi presărată cu seminţe de mac, o pâine pufoasă care să li se topească în gură. Năduful le acrea şi mai tare foamea. Nici nu s-au aşezat bine lângă vatra făcută de focul lor cu o seară în urmă, că Ştefan Sucitu sări în picioare:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Măi Vasilică, hai prin grădinile astea, poate dăm de lemnele noastre!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Dac-aş veni, m-aş uita după niscai poame, dar ştiu că nu s-au făcut pe seceta asta blestemată…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Mustăcind, Ştefan Sucitu se îndreptă spre grădini. Profitând de moment, Vasile se apropie de căruţa rămasă vremelnic fără stăpân, de unde se înapoie cu sticla cu rachiu. Cât ai zice bogdaproste, sticla a şi fost golită în burţile flămânde şi însetate. Sub privirile amuzate ale lui Mitruţ, Vasile se duse la boul lui cel florean şi începu să-i mângâie scrotul zbârcit şi gol. Boul începu să se uşureze, mugind uşor. Vasile îi colectă urina şi duse hoţeşte sticla înapoi în traistă. Într-un târziu, Ştefan Sucitu apăru strigând:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Sculaţi mă, sculaţi că vă fură ăştia şi boii, boilor!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Deşi le-a fost stricat somnul, nimeni nu se îndura să plece de la umbra rară. Neagu Ocheatu, văzând la geana păduricii, pe un tăpşan, o turmă de oi amiezită, îl chemă pe Mitruţ, îi prinse mâinile în palmele imense, aspre şi uscate şi îi şopti, privindu-l adânc în ochii sfioşi:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Te duci la fiecare căruţă şi vezi ca toate găleţile în care dăm apă la boi să fie curate-curate şi cu toarta în sus. Te prefaci că aduni fluturi adormiţi din aer şi-i arunci înăuntru.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Mitruţ încuviinţă şi făcu ceea ce îi spuse Neagu Ocheatu să facă, având grijă să nu stârnească suspiciuni, mai ales lui Ştefan Sucitu. Cele două-trei tălăngi au început să răsune, şi turma, ignorată până atunci de ceilalţi, porni să se învârtă pe loc de parcă, pe nepusă masă, căpiase. Uşor speriat şi uimit, Mitruţ urmări dansul oilor până se potoliră. Din această postură l-a trezit vocea lui Neagu Ocheatu:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– …Că tare bun ar fi nişte lapte de oaie.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Ştefan Sucitu<span style="mso-spacerun: yes;"> </span> se uita la oi ca milogul la pomană:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Îs departe şi ciobanii or fi prin preajmă…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Da’ uitaţi-vă în găleţi, le sugeră Neagu Ocheatu.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Nicu Radu întinse mâna după găleata sa şi o smunci neatent. Din ea săriră stropi de lapte. Mitruţ se uita contrariat la tutorele său cum bea cu nesaţ.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ia, că-i bun!...</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Prinzând cu neîncredere găleata, Mitruţ o duse la buze. Trase printre dinţi câteva picături din lichidul alb. Îl plimbă cu limba pe cerul gurii şi-l înghiţi când constată că într-adevăr era lapte de oaie proaspăt şi gras.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Ce rămâne aruncaţi! îi somă Neagu Ocheatul, golind în iarbă laptele ce-i prisosise.</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Cu părere de rău, Mitruţ aruncă laptele pe care nu reuşise să-l bea, apoi plecă să aducă boii la jug. În urma lui auzi vocea lui Vasile:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Moş Ştefane, scoate şi mata sticla aia cu rachiu!</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Speriat, Ştefan Sucitu se repezi la geantă şi o cântări în mână. După ce răsuflă uşurat, răspunse grăbit:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Mai încolo. Mai încolo! Când om ajunge-n deal….</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Oricât ar fi vrut să uite ceilalţi de el, explodă când văzu că laptele pe care intenţiona să-l păstreze foşcăia de viermi albi şi unsuroşi:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– M-ai spurcat, Neagule! M-ai spurcat, mă!…</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">Convoiul se puse încet-încet în mişcare. Mitruţ privi cu blândeţe îndărăt:</span></p>
<p class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 30.0pt;"><span class="font-size-3">– Poate altădată…</span></p>
Masim țiganu
tag:insemneculturale.ning.com,2013-04-06:6515444:Topic:225953
2013-04-06T12:30:03.711Z
Ion Lazăr da Coza
https://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p style="text-align: center;"> <strong>Masim țiganu</strong></p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p><span class="font-size-3"> Purtaţi de soartă, precum sunt ciulinii purtaţi de vânturi prin bărăganuri, au prins rădăcini unde au găsit un loc prielnic şi, slavă Domnului, românul e tolerant de felul lui şi nu-i pasă dacă la margine de sat, într-un colţ mai sterp de imaş, pe o bordură de prund, nişte nomazi obosiţi bat niscaiva ţăruşi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> …</span></p>
<p style="text-align: center;"> <strong>Masim țiganu</strong></p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p><span class="font-size-3"> Purtaţi de soartă, precum sunt ciulinii purtaţi de vânturi prin bărăganuri, au prins rădăcini unde au găsit un loc prielnic şi, slavă Domnului, românul e tolerant de felul lui şi nu-i pasă dacă la margine de sat, într-un colţ mai sterp de imaş, pe o bordură de prund, nişte nomazi obosiţi bat niscaiva ţăruşi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Probabil că şi căsuţa lui Masim fusese la marginea satului, dar cum sătucul s-a întins ca o pecingine, ograda cu cel mai dărăpănat gard se găsea acum undeva aproape de mijlocul aşezării. Masim a rămas singur în acea locuinţă, fiindcă toate surorile lui s-au măritat prin alte sate, cu lăieţi de seama lor. Cum vezi bine, dacă o casă putea fi încropită uşor într-o rână de sat, de către orice venetic, nu la fel de uşor aceştia puteau intra în posesia vreunui capăt de ţarină, din care să-şi tragă traiul zilnic, deoarece ogorul, acaparat de veacuri, arid sau roditor, reprezenta pentru localnici un fel de totem şi nimeni n-ar fi renunţat nici măcar la un hat din el, aşa că aceşti intruşi erau obligaţi să se apuce de diverse meserii, unele dintre ele de-a dreptul trebuincioase şi căutate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> E adevărat că harul lui Masim nu era vital pentru comunitate, dar cum românul boceşte de se ascund vârcolacii după Lună, doar nu i-o mai auzi jeluirea, tot aşa lui îi place să petreacă mult de se bucură până şi puiul de cuc în cuib străin. Vioara o moştenise. Era averea fără de preţ ce trecea de la tată la fiu. Dacă ar fi să credem că talentul se moşteneşte, am putea spune că Masim a agonisit măiestria tuturor înaintaşilor. Totuşi, pentru el, mai presus decât vioara şi decât orice comoară de pe lume era Mariora, soţia lui. O găsise, fată săracă, într-un sat de peste şapte văi şi şapte coline, şi fără vorbă multă o aduse la el în cocioabă. Mariora făcea parte din clanul Măcenilor şi nu s-ar fi cuvenit să ia de soţ pe un vântură-lume fără de clan, fără de castă, dar i se făcuse milă de acel flăcău voinic şi frumos la chip ce părea pripăşit pe lângă cotlonul lor ca un câine ocărât. Odată cu Mariora, tot de prin acele părţi, aduse şi o tobă mare şi trainică. Nici măcar o săptămână nu-i trebuiră Mariorei să înveţe să se ţină după vioara lui Masim. Acesta se trezi deodată pricopsit. Dacă în primele duminici veseliră pe rând crâşmele din sat doar pentru un urcior cu vin şi-o turtă-două, ca să le arate crâşmarilor că acolo unde cântă el deverul e mare, căci acolo se întemeia hora satului, mai pe urmă se lăsa rugat de crâşmari să vină să le cânte în curte. Aici intervenea Mariora şi le cerea pe loc un pol de parale şi un urcior cu vin, ca să aibă Masim al ei cu ce să-şi ungă sufletul. La început crâşmarii au refuzat-o, dar când au văzut că Masim şi Mariora cântau departe de crâşmele lor, undeva pe un colţ de izlaz, şi că-n zilele de sărbătoare aveau chiar mai puţini muşterii decât în zilele de rând, s-au răzgândit. Cel care oferea pe lângă polul de parale mai multe urcioare cu vin avea pentru proxima sărbătoare hora în curtea lui, deci mai mulţi clienţi, desfacere mai mare. Fireşte, Mariorei i-ar fi plăcut ca în locul urcioarelor cu vin să fie câteva părăluţe în plus la plată, dar se vede treaba că şi crâşmarii erau solidari între ei. I-ar mai fi plăcut ca Masim să fie înclinat şi spre treburile gospodăreşti. În vara aceea a fost un adevărat chin pentru el să facă chirpici pentru o odaie în plus. Ca un veritabil virtuoz el se ferea să-şi rănească în vreun fel degetele. Dacă un leaţ se desprindea din gardul lui închipuit, el ori îl lega ţigăneşte cu un hamei sau curpen, ori o punea pe Mariora să bată cuiul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu trecuse bine anul de când s-au luat, că Masim se văzu nevoit să cânte iarăşi de unul singur la petrecerile pe la care era tocmit. Şi lui nu-i plăcea. Nu doar că plata îi fusese înjumătăţită dar, neavând-o alături pe Mariora ca să-l ţină din scurt la băutură, de multe ori îl aduceau flăcăii târâş acasă. Oricum, lăuzia trecu repede şi în zilele de sărbătoare, spre crâşme, pe lângă tobă, Masim căra şi o copaie unde avea să doarmă puradelul în timp ce el şi Mariora cântau. Faima, ca şi familia, le creştea an de an. Al patrulea copil nu împlinise o lună când murise şi ei au văzut în asta un semn. Primul născut, Nilu, crescuse bine, arăta sănătos şi vânjos, ca orice copil iubit. Nu împlinise încă şase ani când îi luase locul Mariorei, întâi în joacă sau din fală, apoi îi reveni obligaţia de a bate toba, căci Masim găsise, de pleaşcă, un ţambal portabil. Ambiţioasă cum era, Mariora a învăţat numaidecât mânuirea ciocănelelor, făcându-le să ţopăie, pe coardele întinse, ca doi drăcuşori aruncaţi cu copitele pe agheasmă. Pe jar încins păreau că joacă toţi cei care se prindeau în hore şi sârbe când Masim, Mariora şi Nilu se puneau pe cântat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca orice bărbat, Masim era vizionar. Vedea bine că satul prosperă şi odată cu el pretenţiile sătenilor erau din ce în ce mai anevoie de îndeplinit. Nu a aşteptat ca Nilu să facă doisprezece ani că i-a şi cumpărat un acordeon micuţ şi l-a trimis la verişorii lui din clanul Măcenilor să deprindă tainele instrumentului cu burduf şi clape. La fel de ambiţios ca mama lui, Nilu fusese pe dată îndrăgit de starostele lăutarilor şi când Masim s-a dus să-şi aducă băiatul acasă, îndrăcitul de staroste a refuzat pur şi simplu să i-l dea. În zadar a plâns el pe la uşi, degeaba şi-a smuls părul bogat din cap, că tot cu mâinile goale s-a întors acasă. A fost nevoie de intervenţia clonţoasă a Mariorei pentru ca Nilu să ajungă iarăşi în sânul iubitoarei familii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mândru era Masim de taraful lui şi-l convoca zilnic la repetiţii. În sărbători şi el se minuna de unde izvora atâta farmec din ritmurile contopite ale celor patru instrumente. Flăcăii şi codanele care nu se prindeau în horă ascultau extaziaţi. Babele îşi făceau semnul crucii, că parcă nu venea de la Cel Bun această muzică. Moşii zâmbeau cu superioritate pe sub mustăţile lor albe şi îşi ziceau în sine că mai cu foc jucau ei. Şi asta numai sub trilurile unui singur fluier.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nici măcar prins în obadă şi afumat cu ardei iute Masim n-ar fi acceptat faptul că cel de-al doilea copil al său, Faneli, suferea de dor amar de ducă. Venea ultimul şi pleca primul de la repetiţii. Prin sat nu ar fi purtat toba atârnată de gât chiar dacă ar fi fost biciuit. În zadar tot spera Masim să-l vadă punând mâna pe vioara sa ori pe acordeonul frăţâne-său. Faneli era un copil bălan şi tare frumos. Dacă s-ar fi amestecat printre copiii de români, ai fi putut jura că-i pui de român. De multe ori pe Masim îl înghioldea gelozia şi se întreba dacă a fost vreodată atât de beat încât Mariora lui să fi plecat de lângă el şi să-şi fi desfăcut betele pentru vreun moşnean, căci mulţi îi făceau ochi dulci. Dar tot el îşi alunga acest gând ca pe o rătăcire vinovată: „Mariora mea n-ar face de râs neamul Măcenilor!”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Blânzi de felul lor, pentru mezin, Masim şi Mariora aveau o slăbiciune aparte. Acesta se născuse cu un tic nervos: clătina fără încetare capul spre stânga şi spre dreapta, ca şi cum îşi exprima o nemulţumire perpetuă. Mai avea şi buzele foarte mari şi vineţii pe care le uita deschise chiar şi în pauza dintre două propoziţii, ca şi cum de fiecare dată vedea câte o stea căzătoare. De mic şi-a conştientizat defectul şi spunea orişicui, tam-nisam, că abia aşteaptă să mai crească puţin pentru ca să poată face operaţie la buze, să le micşoreze, iar în zona cervicală avea să-şi implanteze „un electrod care să-i înţepenească gâtul”. Deşi avea multă minte, n-a vrut să treacă de clasa a patra la şcoală. Dacă era să-i placă ceva, asta era, fără îndoială, muzica. Se juca la tobe ore în şir ori îşi agăţa de grumazul uşor încovoiat acordeonul, ca pe cea mai de preţ podoabă. În marea lui încăpăţânare, Masim îi tot făcea silă lui Faneli şi-l tot chema la repetiţii, dar taraful prindea un altfel de viaţă când toba era bătută de mezin.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat niciodată la aşa ceva, deşi tocmai acesta era coşmarul lui zilnic, Masim plânse avan în casa prietenului său, Petrică, atunci când primise vestea că au mai fost tocmiţi doi muzicanţi din satul vecin pentru nuntă, fiindcă taraful lui nu mai făcea faţă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Cum măi Petrică, cum măi frăţioare, mă’, să-mi faci tocmai tu una ca asta?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – N-am ce face! Nunul vrea muzicanţi, cumătrul vrea şi el. La mine e musai, că aici se joacă nunta…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Da’ nu-i aşa că la nun şi la tine cânt eu?…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Petrică îi spulberă şi această speranţă, precum adierea destramă sfera unei păpădii în pragul serii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Păi bine măi frăţioare, când ai fost mire, nu Masim vioristu’ ţi-a cântat?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – …Şi nea Ştefan a cântat din fluier, la naşul meu! căută Petrică să-i îndulcească amărăciunea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Păi, la nunta băiatului tău – Doamne, băiat frumos, aşezat şi harnic mai ai, da’ şi eu i-am găsit mireasă frumoasă, mulţi ani să vă trăiască! – nu tot eu cu Mariora mea şi cu Niluţu meu v-am cântat? Nunta primei tale fete, nu am făcut-o eu cu Mariora, Nilu şi Faneli? Acum de ce să nu mă descurc?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nunul şi-a tocmit deja muzicanţi. Eu n-am ce face! îi scurtă Petrică lamentaţia lui Masim.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La următoare nuntă, Petrică nici nu-l mai angajă pe Masim să-i cânte. Ginerele îi era de undeva de la şes şi aduse el muzicanţi cu alămuri, cu acordeoane şi cu viori, ba chiar şi cu un solist vocal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Masim refuza să accepte realitatea. Ca primă reacţie începuse să nu-i mai vorbească lui Petrică atunci când îl întâlnea pe uliţele strâmte ori mai largi ale satului, însă clocea şi alte planuri, or, ce nu ştia el, acestea erau curcubeie la sfârşitul furtunii – frumoase dar efemere.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Orânduirea socio-politică de la putere închisese de mult crâşmele. Doar bufetul de stat rămase locul unde molcomiţii mai puteau să vadă, pe fundul paharului, pui de urşi albi în deşert jucându-se cu vulpile argintii. Dar acolo, Masim cu taraful lui nu avea ce căuta. Chiar dacă încălca adesea consemnul, gestionarul nu-i dădea vreo plată. Doar marinarii debarcaţi în oaze îi prindeau câte o bancnotă micuţă în arcuş ori i-o lipeau pe frunte ca să le cânte dorurile nenăscute, melancoliile închipuite. Oricât ar fi fost ei de adămiţi, nu ar mai fi pus aceleaşi bancnote şi în sânul oacheşei muieri, aşa cum făceau cândva. Horele şi balurile se răriseră şi ele. Tineretul migra spre oraş, ademenit de himere flămânde. La sărbătorile mari, dacă se închega o horă întregită, Masim putea să fie bucuros. Putea, ca un ecou al timpurilor sale, să-şi mai arate din măiestrie. Se întrista mult şi când păşea pe uliţe. Dacă înainte vreme el făcea repetiţii în curte cu taraful său nu era doar ca să se perfecţioneze, ci dăruia muzică trecătorilor. Ştia că pentru câteva momente, ca atins de aripa unui înger, cel ce trecea prin faţa casei lui uita de nevoi şi de griji. Acum, cumpărate din marile magazine din oraş, picupurile cântau a doagă spartă mai la toată fereastra.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Afurisită lume, îi luase chiar şi bucuria de a dărui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Anul acela fusese cel mai cumplit din viaţa lui – se făcuse seara de Ajun şi niciun flăcău verde nu-i călcase pragul ca să-l tocmească la cântat, în sărbători. Totuşi adormi cu inima voioasă, doar era noaptea miracolelor. Dimineaţa se trezi optimist. Îşi sculă feciorii şi-i puse să se spele cu apă rece pe faţă. Mariora gătea grăbită o tochitură din carne proaspătă de porc, achiziţionată de la un vecin. „Lasă, îşi zise Masim ascultând pofticios sfârâitul tigăii, că de poimâine îi colind pe prietenii mei cu nume de sfinţi şi mi s-o umple culmea din pod cu şunci şi pecii…” Dar micul dejun fusese apăsător. Dacă în blide ar fi fost fasole fiartă în zeama ei, tot li s-ar fi părut mai gustoasă decât tochitura din acea zi. Doar Masim, ca să mai alunge puii de buhă din gândurile lor, mormăia din când în când de plăcere:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Gustoasă carne!… Bună-bună!… Fragedă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> De bine de rău, dejunul copios, ca pentru o zi lungă şi grea, luă sfârşit. Nilu şi Faneli ieşiră pe prispă la o ţigară. Masim nu le înţelegea obiceiul celor doi fii mai mari ai lui, dar nu-l interzise. Nu mai înţelegea, şi chiar ura faptul că cei doi se ridicau de la masă fără să facă semnul crucii. „Ca animalele!” îşi zicea nemulţumit şi ca să-i stimuleze, după ce mânca, el închipuia o cruce mare ducând mâna sa dreaptă pe umerii laţi, pe fruntea transpirată şi pe buricul îngropat în osânză. Gestul era imitat aproape simultan de către Mariora şi de către mezin. Aşa făcuse şi în dimineaţa aceasta, rostind cu glas tare şi solemn:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mulţumesc Doamne!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După ce oftă de câteva ori, mai mult ca să se aşeze mâncarea în burtă decât din vreo supărare, se duse spre lampa atârnată într-un cui din perete, îi luă sticla – burloiul, cum îi ziceau ei – şi o aşeză pe un colţ mai ferit al patului ca nu cumva să se aşeze cineva din neatenţie pe ea, apoi îşi privi chipul îmbujorat în reverber. Făcu câteva grimase pe care le analiză atent. Luă pieptenele din locul ştiut şi începu să-i treacă meticulos dinţii prin chica bogată, ondulată şi albă – albise de tânăr. Odată cu părul căută să-şi ordoneze şi gândurile: „Dacă aş fi avut mai mulţi feciori… Dar şi o fată cu voce de înger să fi avut, Doamne! Am băieţi buni. Nilu şi Faneli sunt ei cam sfrijiţi. Îi seamănă Mariorei. Prâslea îmi seamănă mie. E cât un taur! Ehe…” şi gândurile lui cam aici se opriră. Îşi mai aruncă o privire în oglinda mică şi rotundă. Părea mulţumit de ceea ce vedea. Anii n-au făcut ravagii pe chipul său.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eşti frumos, tată!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbind, îşi întoarse capul spre mezin şi-i înturnă complimentul:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi tu, bărbate! Şi tu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mezinul zâmbi nostalgic. Uitase parcă, şi-i lăsase şi pe cei din jur să uite de operaţia estetică şi de electrodul minune. Cu zâmbetul întârziat pe buze şi clătinând din cap, ieşi la fraţii lui pe târnaţul atât de lat cât să doarmă pe el vara, comod, un câine. Aceştia nu-l mai luară peste picior, cum făceau de obicei, ci îi zise pe nume şi-i făcură loc lângă ei. Mezinul se procopsise cu o poreclă pe când era micuţ – Trii Lii – şi cu ea rămase. Porecla i se trăgea din ziua când, în praful uliţei, a găsit o monedă de trei lei, şi nu se ştie bine dacă a pierdut-o sau i-a fost şterpelită, cert este că urlase toată ziua după ea. Ca să-l împace, Mariora îi dăduse din bocceluţa ei trei monede a câte un leu fiecare; dar nu, el bocea după moneda lui, ca şi cum aceea i-ar fi fost pusă de ursită în scăldătoare. Într-un târziu, scos din sărite, Masim îi poruncise, cum rar făcea cu plozii săi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci din gură, măi Trii Lii!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vorba rea pluteşte mai uşor peste zăplaz decât un fulg de găină şi umple repede satul mai ceva ca dangătul clopotului sfinţit. De atunci, pe mezinul lui Masim, toţi sătenii îl strigau pe poreclă şi prea puţini îi mai ştiau numele de botez.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La acea oră, Masim luă ţambalul, îl puse pe genunchi şi începu să-l acordeze. Aşa făcea el înainte de reprezentaţie: se ocupa cu meticulozitate de vioară şi de ţambal. Acum, mai mult ca oricând, insista pe fiecare coardă, pe fiecare notă. Aştepta ca din clipă în clipă uşa ghimirliei să se deschidă şi pe ea să intre vătaful, iar el, cu prefăcută supărare, să-i reproşeze:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Vezi dacă nu m-ai anunţat din timp? N-am ştiut că faceţi horă!…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hai, măi nea Masime, de parcă ar mai fi alţi muzicanţi, ce naiba?…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ei, asta cam aşa e…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> O coardă plesni. Ecoul ei haotic îl trezi pe Masim la realitate. Pentru câteva clipe, acesta se uită dezorientat prin odăiţa lui cu pereţii afumaţi. Îl căuta pe vătaf, dar vătaful venise doar în imaginaţia lui. Scăpă un oftat profund.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hei, nu-i gata ţambalu’ ăla?! se arătă Mariora nerăbdătoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Olecuţă… zise Masim, ciupind o coardă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sunetul ei subjugă odăiţa precum fumul de smirnă supune un templu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Băieţii intrară şi se înghesuiră pe pat, având grijă să nu îl stingherească pe tatăl lor din munca lui gingaşă. Faneli era bosumflat. Cu toate acestea, prefera să tacă din solidaritate cu familia. Bănuia că în curând vor veni vremuri seci şi nu vedea ce rost ar fi avut să le trâmbiţeze tocmai acum. Masim trăgea discret cu coada ochiului la ceasul de la mână ca la un duşman prea puternic pe care nu vroia să-l stârnească. Doamne, ora se făcuse de plecare – vioara şi ţambalul erau acordate, acordeonul aştepta cuminte, iar toba avea pielea întinsă ca obrazul de fecioară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu mergem!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Să mai aşteptăm oleacă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trecu o jumătate de oră, apoi încă un sfert. Mariora îşi puse pardesiul ponosit, dar curat. Luă vioara şi o ascunse la piept, aşa cum făcea întotdeauna când ieşea pe vreme rea. Acesta era semnalul că toţi ceilalţi trebuiau să se îmbrace gros şi să o urmeze. Doar vântul hain şi câte un fulg de nea adus din vârf de munte şi purtat bezmetic în cale te făcea să crezi că e Crăciunul. Poate frigul, poate presimţirea unei nenorociri îi făcea pe toţi să meargă în şir indian. Altădată ar fi mers în grup, iar Masim s-ar fi întreţinut zgomotos cu vătaful ca să atragă atenţia asupra lor. Cu cât se apropiau de căminul cultural, cu atât mai dese erau grupurile de tineri care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Degeaba căuta Masim să ţină pasul cu ei, să intre în vorbă cu ei – îl depăşeau şi gata.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hai, grăbiţi-vă! poruncea des Masim, şi îndesându-şi degetele adânc în buzunarele paltonului începu să le mişte sacadat ca să le încălzească.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Tată! încercă Faneli să-l atenţioneze pe capul familiei, deoarece i se năzărise ceva. Nu cumva…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Taci şi-ntinde pasul! porunci vesel acesta, cu ochii aţintiţi spre uşa căminului cultural.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Chiar dacă ar fi căzut un trăsnet la picioarele lor, atunci în herbul iernii, chiar dacă ar fi fost cei mai dresaţi câini de vânătoare şi ar fi primit comanda „Arrète!”, făcută cu voce de tun, tot nu i-ar fi încremenit pe toţi deodată ca acea clară frântură de muzică, furată de la cămin şi purtată de crivăţ pe aripa lui stearpă. Cu greu s-au urnit din loc. Uluiţi şi prevăzători îşi continuau drumul. Ajunşi în curtea largă, o muzică stridentă, neînţeleasă de ei, îi asurzea. Nu era vals, tangou, polcă, mazurcă sau vreun alt dans domnesc. Pe acestea le-ar fi cunoscut, că doar le mai exersau şi ei din când în când. Îşi adunară tot curajul de care mai dispuneau şi pătrunseră în sala de dans. Cândva intrarea le era întâmpinată cu chiote. Acum nimeni nu-i remarca. Mai bine zis, fiecare se silea, simţindu-se stânjeniţi de prezenţa lor, să-i ignore. Pe scenă, acolo unde altădată dădeau spectacolul, se afla o masă din scânduri de brad prost geluite, pe masă erau două aparate conectate cu multe cabluri. Luminiţe aparatelor clipeau ca nişte licurici ameţiţi de vânt. În părţile laterale ale scenei tunau două cutii mari, negre, asurzitoare ca două guri de infern. Iritaţi că intruşii nu mai pleacă, unii tineri, dintre cei ce, păgubos poate, rămăseseră în sat, începură să treacă pe la Masim, să-i stângă mâna şi să-i ureze de bine în aceste sărbători sfinte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ce mi-aţi făcut măi flăcăi, mă’!? îi întâmpina Masim.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu nu ştiu nimica, bre. Ăştia au făcut ce-au făcut… Asta-i horă?!... îi răspundeau depărtându-se cât mai iute de lângă el, ca de lângă un muribund însetat de viaţă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Năucit, Masim privea ca şi cum ar fi căzut în altă lume. Zbânţuiala tinerilor era orice, numai dans, nu! Urgia aceea de zgomote era orice, numai muzică nu! Se înspăimântă de-a dreptul când constată că nu-i mai cunoştea pe tineri. Pe majoritatea lor. El, care ştia ce flăcău face curte şi cui; el, care trecea pragul fetei de măritat şi începea, la îndemnul flăcăului, demersurile de peţitor pe lângă părinţii şi rudele fetei; el, care intuia, cu cel puţin o jumătate de an înainte, cine cu cine o să se căsătorească, acum n-ar fi fost capabil să însăileze nici măcar trei perechi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Difuzoarele tăcură deodată, surprinzându-i pe cei de pe margine ţipând unii la alţii. După câteva clipe de tăcere confuză, rumoarea reîncepu. Masim, dându-şi seama că şi aparatele acelea trebuie să se odihnească, să se răcorească, socoti că e momentul lui. Se strecură cu grijă printre cei din sală şi urcă pe scenă, urmat de ai săi. Îşi lepădă paltonul, luă vioara din mâinile Mariorei şi, cât timp ceilalţi îşi găsiră locul, încercă dibaci corzile instrumentului. Când văzură că totul e gata, dădu tonul. Primele acorduri fură întâmpinate cu chiote stridente. La auzul acelei muzici vivace, cristaline ca trilurile păsărelelor slobode, chipul mamelor ce însoţeau flăcăii sau fetele se înseninară, pierdute în amintiri. Doi flăcăi se prinseră de după umeri şi începură să joace în faţa scenei. De ei se prinseră alţi doi şi-apoi alţii şi alţii încât de la o bătută pe loc se văzură nevoiţi să facă un cerc, o horă. Masim le zâmbea încurajator şi poate recunoscător celor ce se prindeau în joc. Trăia din nou clipe de glorie alături de Mariora, de Nilu şi de mezin. Îşi simţea transpiraţia curgându-i valuri-valuri pe spate şi asta îl bucura şi mai mult. Chiar fetele, dintre cele plecate la oraş, se prindeau nechemate în hora ameţitoare. „Vă arat eu cine-i Masim lăutarul!” gândea Masim, zâmbind cu gura până la urechi. Clipa de graţie părea încremenită sus, sus de tot. Era un iureş de armonii nesfârşit. Notă discordantă făcu piuitul unei coarde ce se rupse şi se încurcase în arcuşul înstrunat. Ţambalul, acordeonul şi toba tăcură derutate. Un mucalit strigă pe cât putu de tare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Scârţâie tu, Marioro, că mie mi s-a rupt coarda!…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Moment de delir şi ilaritate pentru întreg auditoriul. Masim întârzie o secundă cu gestul de a-şi îndemna familia să cânte fără el, întârziere ce se dovedi fatală: disc-jockey-ul se urcă la masa de pe scenă şi porniră aparatele. Muzica sacadată izgoni tot fiorul liric din încăperea imensă. Masim realiză că nu se putea lua la întrecere cu atâţia decibeli infernali. Îşi apucă vioara, o puse la subsuoară şi cu ochii plini de lacrimi se îndreptă spre ieşirea din cămin, ca Napoleon spre poarta castelului Fontainebleau. În faţa lui oamenii îi deschideau cale largă, precum unui învins plin de onoare ce era. Abia în drum l-a prins Mariora şi l-a făcut să se oprească. Ajutată de Faneli, i-a luat vioara de sub braţul rigid şi a reuşit să-l îmbrace cu paltonul. Pierduţi, paşii îl purtau spre casă. Mariora, alături de fii ei, păşea deznădăjduită în urmă-i. Din apăsătoarele gânduri o trezi vocea rugătoare a lui Nilu:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mamă, eu plec la unchiul Gherman. Poate mai are nevoie de încă un acordeonist…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În loc de răspuns, Mariora scoase câteva bancnote şi le întinse către Nilu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Lasă mamă, am bani de dus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> „Ăştia sunt bani de venit, dragul mamei!” gândi Mariora îndurerată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mamă, îl conduc pe Nilu pân’ la autobuz.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mariora privi cum cei doi fii se depărtează.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pentru întâia oară îşi purta pe umeri ţambalul. Până acum i-l cărase numai Masim. Era vorba lui de dragoste.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ajunşi în căsuţa lor micuţă, în magherniţa lor – şi dacă n-ar fi fost atât de mâhniţi, ar fi observat că fisurile din uşă, de pe la ferestre, au fost ospitaliere cu gerul, lăsându-l să intre în voie – cei trei se fereau să se privească în ochi. Mezinul aşeză cu grijă toba la locul ei şi intră în odăiţa pe care o împărţea cu fraţii săi, clătinând şi mai tare din cap, căutând parcă să se opună realităţii, să o refuze şi el cu încăpăţânare. Sleit de puteri, Masim se răstigni în pat. Mariora agăţă cu gingăşie vioara în cuiul destinat. La fel făcu şi cu ţambalul, însă acestuia, din greşeală, i-a atins câteva coarde care au început să se tânguie prelung.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ce ne-au făcut?… Ce ne-au făcut?!… începu Masim să se lamenteze, preluând tonul de la ţambal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mariora se aşeză în faţa vetrei şi se apucă să caute cu vătraiul ros de foc vreun cărbune viu prin spuză.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Dac-aş avea bani, aş mai cumpăra o trompetă, un saxofon, poate chiar şi o vioară, şi încă un acordeon… De-am fi avut mai mulţi copii, ce taraf aş fi trântit… Şi neapărat o fată să fi avut, să ne fi cântat din gură ca un înger… Ehe, ce aş fi fost eu acum?!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Degeaba, uncheş. Nu vezi ce vremuri vin peste noi?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mariora îi zicea „uncheş” lui Masim de fiecare dată când vroia să-l aducă în lumea reală, să-i arate că visa prea mult şi prea departe:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mai bine ai zice să facem o casă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nouă ne e de ajuns asta… mormăi Masim fără să gândească la ce spune.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi ce, crezi că am să-mi las copiii să se împrăştie prin lume?! Sau nurorile or să doarmă cu noi în pat?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Tonul ferm al Mariorei fusese pentru Masim ca apa ce picură din ţurţurii streşinii. Ştia că are dreptate şi mai ştia că îşi va transpune în realitate gândurile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ehe, băbuţo, o abordă Masim cu aceeaşi tactică pe Mariora, n-avem noi putere să facem ditamai casa…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ba chiar azi mergem să dăm arvună.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Arvună?… Bani!? De unde să avem noi bani?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mariora se duse la cufărul în care îşi ţinea albiturile, scotoci cât scotoci şi scoase un teanc micuţ de bancnote. Uluit, Masim începu să se bâlbâie:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi… şi-n tot timpul ăsta ne-ai lăsat să facem foame?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ei, hai că nu-i chiar aşa. Nici cu pantalonii rupţi în tur nu prea v-am lăsat. Cui să dăm arvună?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Eu zic să discutăm după sân’ Vasile… zise Masim, trăgând cu ochiul să vadă unde piteşte Mariora banii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În a treia zi de Crăciun, profitând de câteva momente în care se afla singur în casă, Masim şterpeli banii din cufăr, îi îndesă în buzunarul pantalonilor, se încălţă în grabă, îşi luă paltonul pe mână şi se îndreptă, ca purtat de vânturile cele rele, spre staţia de autobuz. Cu cât se depărta de bătătura lui, de cuibuşorul lui, cu atât furtuna din suflet i se estompa, iar pasul îi era mai şovăielnic, mai speriat… În amurg, o găsi pe Mariora lui stând, cu mâinile în poală, pe marginea patului, la lumina flăcărilor din vatră. Nu avusese putere să se urce în autobuz, dar nici treaz n-ar fi avut curajul să revină acasă, aşa că acum, clătinându-se bine de tot, ţinea mâna întinsă cu banii spre Mariora. Aceasta ascunse şi mai bine bancnotele în palma imensă a lui Masim. Cât era el de malac, îngenunche lângă femeia dragă şi, punându-şi capul în poala ei, începu să plângă mai ceva ca un copil. Mariora îi mângâie părul alb, lung şi răvăşit. Oftă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Crezi că nu ştiu?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În ziua când preaslăvim prepuţul Domnului, împreună căutară un antreprenor şi tocmiră construcţia casei. Toamna târziu, mult după ziua sfântului Dumitru, un autocamion plin ochi cu porumb curat ca aurul intra pe poarta antreprenorului şi îşi vărsa povara pe o prelată militară. Era munca de o vară întreagă la o fermă agricolă a familiei lui Masim şi constituia contravaloarea construcţiei casei. Casa era mare. Avea etaj şi ferestre luminoase. Cu ce aveau să câştige în vara următoare, puteau până în iarnă să o inaugureze.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cel mai adesea soarta nu suflă în pânzele corăbiei dorinţelor noastre. Faneli muncea cot la cot cu familia lui. În aceeaşi echipă de zilieri, de undeva din lumea largă, era o femeie tânără şi destul de frumoasă, poate cu un an-doi mai în vârstă ca el. O româncă. Cu o săptămână înainte de a pleca fiecare la casele lor, aceasta îl ceruse în căsătorie. Fireşte că Faneli acceptase cererea şi condiţia pusă de româncă chiar dacă era dură şi nemiloasă: trebuia să-şi renege familia şi rudele. Acestea, în niciun caz, sub nicio formă, n-aveau să calce vreodată prin satul ei. Originea lui trebuia pusă sub şapte lacăte ce n-ar fi putut fi deschise nici cu iarba-fiarelor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Faneli expuse pe îndelete intenţia lui de a se însura cu românca. Masim i-ar fi dat bucuros binecuvântarea dacă n-ar fi văzut-o pe Mariora plângând într-un colţ al tulpanului, căci plânsetul ei semăna mai mult a bocet.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hai, mamă, c-o să-ţi vezi nepoţii! O să vin eu pe la voi de cel puţin două ori pe an…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Înduplecată şi nu prea, Mariora îşi sărută fiul pe frunte, îl îmbrăţişă îndelung:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Măcar scrie-ne câte-o carte din când în când…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Şi ar mai fi ceva: din ce-am muncit cu toţii în vara asta, eu vreau să primesc două porţii – şi pe cea de anul trecut, cum ar veni – şi n-o să am pretenţie nici măcar la un cui din casa noastră. Profira mea e orfană, dar are o casă cam în paragină, cam veche, zice ea, şi n-ar strica să avem cu ce o repara cât de cât…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Iarna parcă pierduse pe cineva drag pe meleagurile acestea şi nu se mai îndura să plece. Masim vedea cum Mariora se usucă pe picioare de dorul fiului. Lacrimile din ochii ei refuzau să mai cadă şi se zvântau pe pleoapele de jos, iar sarea din ele iritau globii, silindu-i să lăcrămeze iarăşi. În nopţile lungi, în odăiţa lor mică şi afumată, că n-au avut putere să pună sticlă la ferestrele de la casa cea mare şi nici să o zugrăvească, disecau până în cele mai mici amănunte planul prin care să dea de fiul lor. Vroiau doar să afle că este bine. Nu s-ar fi apropiat la mai puţin de o sută de metri, nici dacă o altă corabie a lui Noe ar fi fost plină şi ei ar fi fost meniţii. Căutarea trebuia să înceapă de la fermă. Acolo puteau să afle numele de familie al Profirei. Tot acolo îl puteau găsi pe şoferul camionului care transportase porumbul muncit de Faneli şi Profira.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Hai, Marioro, hai aşteaptă până după sfintele Paşte. Facem nişte bani şi-l căutăm cu toţii…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu mai pot, Masime. Nu mai pot… şopti Mariora şi, strângându-şi pardesiul învechit pe lângă trupul împuţinat, plecă lăsându-l în portiţă pe Masim, desculţ şi cu părul risipit de vânt, în iarna albă.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Se împliniră două luni de când Mariora plecase şi de când Masim tot aştepta, chinuit ca un melc în soare, un semn de la ea. Era seara de Înviere. Venise un vătaf să-i tocmească pentru hora de a doua zi. Se nădăjduia că s-ar găsi în sat atâta tineret încât să se încropească o horă. Altădată Masim ar fi tresărit de mândrie. Acum gândul îi era captiv în cine ştie ce vâltoare a disperării, aşa că lăsă totul în seama lui Nilu. Hora abia-abia reuşi să se înfiripeze. Masim simţea un gol imens, ca un buzunar al morţii, în stânga lui, acolo unde trebuia să fie Mariora cu ţambalul ei. Iar dacă ar fi fost horă şi a doua, şi a treia zi de Paşte, aşa cum fusese până mai an, el nu ar mai fi avut puterea să poarte pe strune arcuşul. În lunea Paştelui îl chemă pe băiatul cel mare şi, ascunzându-şi lacrimile, îi şopti:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Niluţule, du-te, tată, la bunică-tu să vezi dacă maică-ta a întârziat pe acolo. Da’ vezi, mâine seară să fii acasă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acest „mâine seară” se prelungi la o săptămână, şi nici atunci nu apăru Nilu în persoană, ci un plic adus de poştăriţă. Pe un petic de hârtie soioasă, acesta încropi o scrisoare telegrafică, de semianalfabet. Masim îl puse pe mezin să descifreze cele două rânduri scrise cu majuscule: „<b><i>MAMA NUI AICI. NA TRECUT PE AICI. EU MĂ DUC LA FERMĂ. TOT ACOLO. VOI VINIŢI</i></b>.”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Mai… mai citeşte o dată! porunci Masim.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Abia după a treia lectură, tată şi fiu, au realizat grozăvia mesajului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – V-am spus eu vouă că pe maică-ta a doborât-o troienele şi-apoi au mâncat-o lupii câmpiei…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Nu-i aşa, bre!! ţipă mezinul speriat. Ea a ajuns la Faneli şi el n-a mai lăsat-o să plece… Or să vină toţi trei aici sau la fermă. O să vezi matale!</span></p>
<p><span class="font-size-3">Bântuit doar de aşteptare, de căutare şi deznădejde, trupul omului devine o epavă înainte de vreme. Cine l-a cunoscut pe Masim în urmă cu doi ani – bărbat înalt, spătos, cu faţa roşie, cu pletele albe, îngrijite, cu pântecul sănătos – ar fi putut jura că nu-i una şi aceeaşi persoană cu cea de astăzi: zdrenţăros şi jegos, împuţinat la trup şi adus de spate, cu părul şi barba vraişte, cu privirile rătăcite. Ai fi zis că e opera unui demon care a urât lumea şi a scos din hrube prototipul. Un singur lucru mai amintea de Masim cel de odinioară – vioara. Vioara rămăsese unicul lui tovarăş. Bine întreţinută, ca atunci când o purta protectoare Mariora la piept, ea scotea aceleaşi sunete dumnezeieşti sub degetele vivace.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Masim, după ce a aflat că şoferul care ar fi putut să ştie adresa lui Faneli şi a Profirei a murit într-un accident, şi-a luat vioara şi a început să colinde satele din cele patru zări ale câmpiei, ale colinelor. De cum intra într-o aşezare, îşi aşeza vioara sub bărbie, ciupea strunele ca să afle dacă sunt acordate şi se apuca să cânte melodia care îi plăcea Mariorei cel mai mult. Păşea rar şi cânta apăsat ca să poată fi auzit şi din case. Nu era uliţă, nu era cătun ieşit în cale să fie ocolit. Când întâlnea vreun sătean, vreo săteancă, se oprea umil, şi rugător întreba, arătând poza din buletinul Mariorei:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – N-aţi văzut-o pe femeia asta? Da’ nu ştiţi, în sat la ’mneavoastră, nu-i o orfană, pe numele ei de domnişoară, Cruceanu Profira?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Invariabile erau întrebările, dar şi răspunsurile primite. Masim intra şi în bufetul din fiece sat. Acolo, după ce cânta o melodie-două la câte o masă, lega vorbă cu consumatorii, dădea mai multe informaţii, însă căpăta aceleaşi răspunsuri. În sărbători şi în duminici se ducea la bisericile şi la mănăstirile ieşite în cale. Se aşeza în rând cu milogii şi aştepta să fie miluit de către credincioşi. Fireşte, nu scăpa nici aceste oportunităţi de a întreba de Mariora lui, de băiatul lui, de nora lui sărmană.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acum era iarnă grea. Feciorii săi – Nilu şi Trii-Lii – vânduseră casa lor neterminată, locuită până atunci doar de vântul care aducea în ea, prin ochii goi ai ferestrelor, praf, nisip, fulgi şi frunze moarte, şi cumpărase cu o parte bună din bani o magherniţă în mahalaua oraşului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dacă, vara, Masim se adăpostea de tăcerea nopţilor prin şoproane, prin glugile de ciocani sau prin gări, acum viscole năprasnice hălăduiau stăpâne peste câmpuri şi-l obliga să nu mai umble hai-hui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> O visa noapte de noapte pe Mariora lui, frumoasă şi tânără ca atunci când i-a fost mireasă, furată de alţi ţigani şi ţinută cu sila. Alteori şi-o imagina umblând zăludă căci, îşi închipuia el, repudiată fiind de către Faneli, înnebunise de atâta durere.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ajutor de la autorităţi nu ceruse. Ele aveau de ţinut pe umeri o ţară întreagă şi nu s-ar fi aplecat, credea în sine, asupra necazului său cu toată inima. Tot vioara era cea care putea s-o cheme la el pe Mariora. De aceea cânta zilnic, lunatic, pe străzile înguste, lăturalnice şi desfundate ale mahalalei oraşului, dar şi în marile intersecţii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În zadar.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Din când în când, câte o pereche de pietoni, foşti consăteni cu Masim, stabiliţi şi ei la oraş, aşteptând culoarea verde a semaforului, tresărea la auzul viorii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Măi, acesta nu-i Masim vioristul?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – Ba da. E vioara lui! putea să confirme celălalt, văzând parcă în faţă ochilor căminul părintesc pitit printre livezi, ajuns în paragină…</span></p>
<p> </p>