ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-19T02:55:06ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0mehttps://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/6208725860?profile=RESIZE_48X48&width=48&height=48&crop=1%3A1https://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForContributor?user=2cakfpv3gk0me&%3Bpage=3&feed=yes&xn_auth=noMireasa furatătag:insemneculturale.ning.com,2024-03-18:6515444:Topic:13212402024-03-18T15:07:52.512ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><strong>Mireasa furată</strong></p>
<p><strong> </strong></p>
<p> Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor…</p>
<p><strong>Mireasa furată</strong></p>
<p><strong> </strong></p>
<p> Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor și să simtă frământările calului de sub el, că de-aia era, Larion, vestitul hoț de cai de la Dunăre”. „Și chiar era hoț de cai?” întrebam. „Ei?!... Așa zicea lumea după ce o furase pe Jinga”. Nu mai întrebam. Lăsam să mi se desfășoare povestea pe dinaintea ochilor. În noaptea aceea, luna nu răsărise dintre norii care se adunaseră amenințători spre partea sudică a satului iar cele câteva stele mai răsărite pâlpâiau ca lumânările. Erau alb-cenuşii şi luminau cu evlavie poteca pe care începuse s-o urce călărețul nostru, trăgând calul de căpăstru. Mergea mai mult târât de instinct pe un drum cunoscut, la lumina zilei. Pădurea dinspre malul celălat al Dunării, nu cel care înghițea în burta lui pârâiașul Viișoara, se lăsase mult în urma lui, cu plopi înalți și sălcii cu rădăcini scorburoase peste care se înfășurau, ca țevile, arbuștii răsăriți din alte rădăcini împletite în maluri nisipoase. Îl simțiseră, de după deal, câinii. Lătratul lor îl opri în loc pe Larion, căci el era călărețul care urca poteca aceea pe timp de noapte.</p>
<p> Uitase de stâna de peste dealul Afumaților, de strigătele ciobanilor care băteau cu bâtele în tulumbele din bronz și discurile de fier, alungând lupii care se dăduseră la stână încă înainte de a se ivi zorii. Se trezi înjurând, biciuit pe întuneric de crengile unui măr sălbatic, crescut la margine de potecă. Larion se uită spre valea Viișoarei, acolo unde auzi fâlfâitul unor aripi de pasăre sub luna prăvălită peste o perdea de nori, lăsată mult în jos, către partea sudică a satului. Se opri la margine de cărare și ascultă cu auzul încordat. Jinga trebuia să vină dinspre grădină, cam prin dreptul nucului uriaș ce trona marginea grădinii lui Condrat Opacin. Așa se înțelesese cu fata cea mică a lipovenilor. Jinga nu împlinise încă optsprezece ani, dar fusese promisă de nevastă lui Mitu, băiatul cel mare al Romaneștilor (neam de evrei înstăriți), pentru un car cu boi cu tot și patru hectare de pământ. Mitu, deși băiat trecut mult de armată, nu era însurat dar îl ocoleau toate fetele din sat, la horă. Tăntălăul satului mai avea, din naștere, buză de iepure și, când i se adresa câte cineva, hlizea fără nici o noimă, după care se punea pe râs ca prostul. </p>
<p>Larion nu-şi amintea când răsărise luna, când imitase fluieratul cintezoiului, când apăruse și Jinga în dreptul nucului cu ochii în lacrimi și cu obrazul zgâriat de ramurile arbuștilor care străjuiau nucul ce trona la marginea grădinii. Jinga se trezise fără să o simtă ai ei și stătuse vreme de o oră așteptând cu inima ticăindu-i ca unui iepure, cu năsucul lipit de geam ascultând chemarea lui Larion, pe care o știa, printr-un fluierat prelung ce voia să imite chemarea cintezoiului în pădurice. Cu bocceluța de haine în mână, îl găsi pe Larion așa cum conve-niseră și-i sări în brațe.</p>
<p> – Mi-era teamă că n-ai să mai vii! îl împinse ea cu palma în piept. Îi arăta că încă mai era supărată de întârzierea lui.</p>
<p> – Nu-i nimica, trece, o strânse el la piept. Nu trebuie să fii supărată, o să vezi că trece... </p>
<p> Noaptea, coborâtă peste pământ, pândea ca și Jinga, ivirea zorilor. Larion îi sărută mai întâi gura aromată de busuiocul pe care Jinga îl ținuse toată noaptea sub pernă, și îi spuse că bâjbâise în noapte prin pădurea Lotriței, dar calul îl purtase pe cărarea din pădure ca pe un orb ascultător şi, grăbit să nu-și lase iubita să aștepte prea mult, o părăsi pe creasta dealului Afumaților dar îl opriseră câinii de la stânele din vale, la coada lacului. Stătu o clipă locului fiindcă lacul se auzea din adâncuri, cum sufla ca o ființă vie în oglinda de la suprafață, sugerând un joc al ielelor din pâlpâirea stelelor, ca și cum cineva ar fi dat drumul, pe pânza apei, la lumânări pentru cei morţi. Asta-i dăduse de gândit. Privi către cer și nu zări luna. „Asta-i bine!” murmură el. O urcă pe Jinga pe cal și se ridică și el punând piciorul pe scăriță, direct în șa. Lătratul câinilor scurmă liniştea nopții, a copacilor din jur cu trupurile lor înalte şi indiferente. O armă de vânătoare se descărcă în aer cu un ecou lung, risipitor, înfundat. Toate astea se petrecură în urma lor. Lui Larion, care „vedea” și prin întuneric, i se păru că arma sărise din braţele celui care-i ameninţase cu înjurătura lipovenească: „stoi, tvoi materi!“. Jinga auzise și ea glasul celui care aruncase nervos, acele vorbe:</p>
<p> – Larion! întoarse ea capul spre el. E arma de vânătoare a tatei!...</p>
<p> – Ursitoarele mi-au spus că doar pe lună plină să mă tem. Cred că o să avem norocul de partea noastră... Restul vorbelor se pierdu în hăul râpii.</p>
<p> – Ce-ai zis? întrebă Jinga, neînțelegând mai nimica. Dar el nu-i mai răspunse. Aruncă doar o privire în stânga râpii. Ştia că falia râpii se termina în albia râului secat și că nici un glonț nu l-ar fi ajuns așa cum se aflau ei doi, în continuă coborâre. Un nor îşi pusese palma pe ochii lunii şi îl lăsă fără gânduri pe Larion. Jinga îl văzu cu coada ochiului cum își înfipsese capul într-un piept de om, imaginat doar în capul lui.</p>
<p> Își aminti cum ai ei i-au primit în pețit pe cei ai Romaneștilor, iar curioșii de pe uliță stăteau cu ochii în crăpă-turile gardului și plângeau, de parcă ar fi murit fraţii ei mai mici, ori mai mari, sau cineva din familia lui Condrat Opacin.</p>
<p> – „Mă omule! Mai lasă să crească și ea”, o auzise pe maică-sa, singura care era de partea ei, dar teama de bărbatul ei o ținea deoparte de privirea cu care fiica ei îi cerea, îi implora, ajutorul.</p>
<p> Jinga fusese dusă la bunicii lui Larion aflați la țară, undeva spre granița bulgărească. Larion plecase în Bulgaria cu scopul de a aranja, pe acolo, șederea lor. Când reveni din căutările lui, iarna își făcuse simțită prezența prin lungi ninsori și geruri cumplite. I se spusese că Opacinii, împreună cu Romaneștii, aflaseră de locul unde se ascunseseră și aveau, în curând, să pornească după ei pentru a o întoarce din drum și a o aduce pe Jinga acasă.</p>
<p> Larion înțelesese pericolul care îi pândea pe toți, așa că aranjase cu ai lui să îl aștepte cu câțiva ortaci, aproape de liziera graniței de la Negru Vodă cu Bulgaria. El urma să vină la întâlnire, împreună cu Jinga, purtați de o sanie.</p>
<p> Era trecut de două după-amiaza când Larion scoase calul din grajdul bunicilor de îl înhămă la sanie. Ca să nu întârzie la întâlnirea secretă de la pădurea Negru Vodă, la liziera de la granița cu Bulgaria, cum stabilise cu tatăl său, strigă la bunici că a pregătit sania și nu mai are timp să intre în casă.</p>
<p> – Ai niște bunici extraordinari și frumoși, spuse Jinga. Mă doare sufletul că trebuie să mă despart de ei.</p>
<p> Larion nici nu știa ce să creadă. Îi zâmbi fetei și ochii lui clipiră a mulțumire sufletească. Dădu bice calului, sperând să ajungă la timp la liziera de la granița din pădurea Negru Vodă, unde tatăl său, împreună cu câteva iscoade de încredere, îi aștepta să-i treacă granița spre Bulgaria după cum plănuiseră asta, în secret. De acolo, Larion urma să țină direcția spre cătunul Snyagovo unde îi așteptau niște rude ale mamei sale, născută Stoenciov, rude care locuiau în orașul Dobrici. </p>
<p>Scoasă la drumul mare, spre Negru Vodă, sania înainta hotărâtă pe urmele drumului care se pierdea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger ale unei ferme de la marginea cătunului. Vântul mătura dinaintea saniei o zăpadă măruntă şi aspră, împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo, rostogolindu-le ca pe ciurlani, până hăt mai departe. Larion îşi îndemna liniştit calul; o oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Jinga, înfășurată toată în cojoace de oaie, iar aceasta nu spunea încă nimic.</p>
<p> – „Ei lasă, lasă, te-oi obişnui tu la drum” o încurajă din priviri. Iar el își îndesă cuşma mai bine, până după ceafă. Cătunul, în urma lor, tăcea albit de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia câte un copac de pe marginea drumului înţepenit de ger. Era atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, prin bozii, stând la pândă. După aproape o oră de mers, Larion auzi în fața sa un câine care se oprise în drum şi urla prelung, precum sălbăticiunile din stepă. Calul fornăi agitat și smuci din căpăstru.</p>
<p> – Ce ai, măi prostule? Hai micuțule, hai cu tata, îşi îndemnă Larion calul. Apoi către frumoasa Jinga: Am ajuns la marginea orașului. Se aud câinii de la primele case. O să mergem de-a dreptul spre pădure. Ocolim un pic orașul.</p>
<p> Pe lângă pădure găsi urmele unor cai, lăsate în zăpadă. Le numără cu atenție. Trecuseră pe acolo, mai înaintea lui, șase călăreți, după urmele lăsate. „Aha! Ei sunt. Special au lăsat urmele”. Sus, aproape de creasta norilor, plutea cu aripile desfăcute larg, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai când și când, de sub gorganele de pământ ieșeau smocuri de iarbă uscată cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania trasă de calul lui Larion se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu pădurea de la Negru Vodă. Apoi, două mogâldeţe cenuşii se arătară lunecând în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfăşurară, într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Jinga observă și ea mogâldețele, simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. Luna, sus pe cer, ca o seceră în mâinile hidoasei umbre a morții, când apărea, când dispărea printre vălătucii norilor.</p>
<p> – Ce au fost alea două arătări din urma noastră, Larion? Ai văzut și tu? se foi Jinga între pături. Să fi fost două umbre de lupi?</p>
<p> „Asta mai lipsea! Să sperie haita, calul, şi să nu-l mai pot stăpâni” îi trecu lui prin minte. Apoi, ca să o liniștească pe fată, strigă cu blândețe la cal:</p>
<p> – Mă micuțule, mă băiatule, stai liniştit mă, că nu te atacă nimeni. Vorbea calului ca unui om mare; aşa vorbea Larion cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi ştia ca făcând parte din familie. Calul îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta, dând din cap; adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania mai străbătu astfel ceva vreme o bucată de drum. Umbrele se apropiaseră prin pădure ameninţător de aproape, îndârjite să-i ajungă.</p>
<p> Cele două năluci din pădure se ţineau deocamdată ceva mai la distanţă. La lumina unor raze a Lunei, care se mai strecurau prin foaia ca de plumb a cerului, Larion zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor corpuri metalice. „Ăștia au puști cu ei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Larion nu-l lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:</p>
<p> – Ho mă… ho micuțule, aşa mă … stai uşor băiatule… Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și ei.</p>
<p> În acelaşi timp privea însă cu îngrijorare şi înainte, unde spera să zărească liziera și pe tatăl său trimis înainte cu iscoadele. Lui Larion, în ei îi era nădejdea acum. Atunci se petrecu ceva neaşteptat. O trosnitură îl izbi în umăr și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă Jinga. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi, ciorile amorțite.</p>
<p> – Larion! țipă Jinga. Ce e cu tine Larion?</p>
<p> Voinicul apucă să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi speriați iviți de sub cușma de lână cu care fata își acoperise capul.</p>
<p> – Lasă că n-am nimic, îi strigă el. Ţine strâns de hățurile calului, să nu se sperie şi s-o ia la fugă, pe câmp. Mergi direct înainte. Trebuie să fi auzit și ai mei bubuitul armei. Se auzi un al doilea trosnet de armă și Jinga simți că pulpana cojocului îi fusese atinsă și glonțul se înfipse în tălpicul saniei, sfârâind. Cele două năluci ieșiseră din pădure și se îndreptau în goana cailor spre sania din față. Tânăra lipoveancă strânse hățurile în pumni și țipă la cal să meargă mai iute. Atunci se zăriră, la nici două sute de metri în fața lor, șase călăreți care goneau năprasnic spre locul de unde veniseră cele două împușcături. O detunătură de salve și împușcături trase în aer descumpăni cele două năluci, care se opriră pe loc, ca apoi să facă drumul înapoi spre pădure. </p>
<p> – Aici!... Aici, repede! strigă Jinga cât putu de tare şi înfricoşat. Aici suntem…</p>
<p>Curând, tatăl lui Larion și iscoadele lui ajunseră sania și opriră calul ce alerga ca bezmetic pe câmp.</p>
<p> – Ești bine fata mea? Ce e cu el? Arătă spre trupul frânt pe spate al flăcăului: De ce stă răsturnat?</p>
<p> – Cred că l-au împușcat pe Larion. L-au nimerit în umăr. Pe mine nu m-au atins. Glonțul s-a înfipt în lemnul saniei.</p>
<p> – Porniți pe urmele lor, porunci bătrânul trântind cușma, la picioarele lui, în zăpadă. Legați să mi-i aduceți, ca pe câini!</p>
<p> În timp ce iscoadele porneau în căutarea celor două năluci, bătrânul îi cercetă rana și văzând că nu e gravă toată tărășenia, îi bandajă umărul ca să oprească sângele să mai curgă pe mâneca pufoaicei.</p>
<p> Era timpul să se grăbească. Dincolo de graniță îi așteptau trimișii rudelor din Bulgaria să-i ducă la Snyagovo. Un poștalion avea să-i ducă a doua zi spre orașul Dobrici.</p>
<p> – Doamne ce prăpăd, zise bătrânul după ce puse trupul fiului între cojoace. Acuma-i vremea când ies lupii.</p>
<p> Trosni din bici și porni sania peste troiene. Jinga avea obrajii sângerați de ger, mâinile amorțite și se ruga cu ochii închiși:</p>
<p> - „Vede bunul Dumnezeu cum ne-au oropsit... Facă-se voia ta!... Și asta, numai pentru că l-am iubit! Precum în cer așa și pe pământ... Sigur că-l iubesc. Numai pe el... Numai pe el, Doamneee!... Facă-se voia ta!”</p>
<p> Dar și visa (cum mai visase și altădată), doar nu era prima oară când visa așa ceva, cum Larion o luase de acasă și o ținuse tot timpul pe calul lui, ca mireasă, și ea trăise toate astea într-o altă viață lângă vestitul hoț de cai de la Dunăre.</p>
<p><strong> </strong></p> Poveste de groazătag:insemneculturale.ning.com,2024-03-13:6515444:Topic:13204682024-03-13T15:54:38.499ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span style="font-size: 12pt;">Hiperpirexie trei nopți la rând, termometrul indica de fiecare dată peste 41°C. Frisoane ample, convulsii pe stare febrilă. La anii mei! Accese de tuse prelungi, chinuitoare, care mă epuizau, incapacitatea de a respira, lipsa aerului, durerile de cap îngrozitoare, de parcă sub calota craniană aveam șmirghel, dureri atroce în gât de parcă aș fi avut acolo un ghem fierbinte de pioneze, dureri articulare cum nu am mai trăit niciodată, crampe musculare intense la…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Hiperpirexie trei nopți la rând, termometrul indica de fiecare dată peste 41°C. Frisoane ample, convulsii pe stare febrilă. La anii mei! Accese de tuse prelungi, chinuitoare, care mă epuizau, incapacitatea de a respira, lipsa aerului, durerile de cap îngrozitoare, de parcă sub calota craniană aveam șmirghel, dureri atroce în gât de parcă aș fi avut acolo un ghem fierbinte de pioneze, dureri articulare cum nu am mai trăit niciodată, crampe musculare intense la mușchii de pe spate, coastă și burtă, stări intense de lipotimie. Covid. Am trecut peste, cu ajutorul medicamentelor, al consumului forțat de hrană, de usturoi, ceapă, ardei iuți, hirean, piper, miere și pălincă. În fiecare zi am dansat cu fereastra deschisă că să-mi sporesc saturația de oxigen. Ceaiuri de soc, picioarele în apă fierbinte, inhalațiile cu ceai de mușețel, un sac cu sare încălzită pe piept, împachetările în prosoape reci, cartofii cruzi puși pe talpă. Efect Placebo? Posibil. Dar a fost mai importantă atitudinea față de boală. Analizele făcute nu de mult au indicat prezența anticorpilor dar și prezența proteinei Spike (rămășițe ) la doi ani de la infectare, ceea ce mă face să cred că virusul a fost scăpat din laborator. Cât de accidental sau de voit, nu pot spune. Cel mai greu mi-a fost să mă eliberez de sentimentul de vinovăție că mi-am îmbolnăvit familia. Soția a trecut ușor, cu simțurile atenuate, copiii însă au tras-o din greu două săptămâni. Vaccinat cu cele trei doze de Pfizer, am reușit să scap de boală. Am înțeles cât de importantă este munca cercetătorilor începută în anii 2000, și primele vaccinuri anticancer cu ARN modificat produse în 2005. Știu că anul trecut atât Kariko Katalyn cât și Drew Weissman au primit premiul Nobel. Puțin. Oameni extraordinari a căror muncă nu este pusă în lumina reflectoarelor. Oameni care și-au dedicat întreaga viață cercetarii și combaterii maladiilor. Cum am ajuns la boală? În echipă în care munceam la vremea aceea, toți respectam măsurile de distanțare, masca, dezinfectantul și eram vaccinați. Mai puțin unu. Conspiraționist, dacopat, ortodox, român verde, anti orice, suveranist pro rus. Au căzut în mod bizar cei tineri cu simptome de febră. O testare rapidă a scos la iveală că individul era asimptomatic. Și eu tocmai am sărbătorit cu familia ziua soției. La o săptămână, am capotat toți bătrânii. Unuia dintre ei i-a murit soția iar el nu mai poate respira fără aparat. Când ne-am reîntors la muncă, l-am întrebat pe viteaz dacă nu are remușcări. Nu. Nu el era de vină, ci avioanele care au împrăștiat virusul. Monștrii, demonii nu locuiesc în povești sau sub pat, ci trăiesc bine mersi printre noi. Și din păcate le-am permis să ucidă cu prostia lor criminală.</span></p>
<p></p> Cum s-a întors tata din marele războitag:insemneculturale.ning.com,2024-03-12:6515444:Topic:13202582024-03-12T08:46:14.551ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am găsit în lada din casă primită de mama ca zestre, printre lucrurile ținute la „secret”, acea scrisoare a tatei trimisă cred că de pe front, a fost așa ca o umbră rătăcitoare însoțită de capetele unor fantome, venite pe la spatele meu, în timp ce citeam, ca să mă prindă în gheare. Și mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Lev…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am găsit în lada din casă primită de mama ca zestre, printre lucrurile ținute la „secret”, acea scrisoare a tatei trimisă cred că de pe front, a fost așa ca o umbră rătăcitoare însoțită de capetele unor fantome, venite pe la spatele meu, în timp ce citeam, ca să mă prindă în gheare. Și mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Lev Tolstoi, în „Război și pace”, spunea că orice bun creștin, plecat de unul singur la drum lung, trebuie să-și lustruiască singur încălțămintea și singur să-și verse oala de noapte, precum acei bătrâni neajutorați. Hârtia acelei scrisori arăta precum imaginea unei iconițe palide. Ca iconița dăruită de prințesa Maria (sora lui Andrei Bolconski) înaintea plecării acestuia la război, cu gând să-i poarte noroc și asupra căreia făcuse îndelung semnul crucii. Mi-a amintit de scena din <em>Război și pace</em> când Andrei îi spune soră-sii că va pleca la război, iar prințesa oftează îngândurată în timp ce Liza începuse iar să plângă în brațele cumnatei. Doar tatăl are puterea să-l îmbărbăteze: „Și să nu uiți un lucru prințe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat”. Dar cum aș fi putut eu, un copil pe-atunci, să-i reamintesc mamei de scrisoare, și după ce i-aș fi citit-o încă odată, să opresc lacrimile pe care mama și le ascundea în colțurile basmalei? Eram doar la vremea când visam cu capul pe pernă să inventez și eu povești de dragoste cum citisem în Anna Karenina. Iar când am dat de scrisoarea aceea (pe plic era scris mărunt „Odessa, 1942”), am simțit că ceva se prăbușise în mine; un nor negru venise cu toate spaimele cele mai negre dintr-o altă lume, și chiar ceva murise în mine, în clipa aceea. Era în ea un scris mărunt, dezlânat, de parcă îl grăbise ploaia pe cel care scrisese acele rânduri: „<em>Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul de răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul în ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru noi toți:</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>„Mâine trebuie să plec</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Numai voi privi-o</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Și în lacrimi să-mi înec</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>cel din urmă-adio!”...</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. „Atât mi-a fost!” mi-am zis în clipa când trenul s-a pus în mișcare și am auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, aici pe front, atât de familiar”...</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em> –</em> Lăsase multe în urmă... dar și pe tine, un copil care abia de învățaseși să faci primii pași, mi-a zis mama, atunci când, peste ani, i-am amintit despre acea scrisoare. Vezi tu? Durerea celor rămași în viață nu e mai mare ca a celor plecați dintre noi. Cu gândul ăsta trăim, altfel ne-am duce toți, acolo după ei. Dar unde să găsești acuma toate răspunsurile, copile? Și mama, spunând asta, își pusese lacăt la gură.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Bunicul a fost cel care mi-a povestit câte ceva despre întoarcerea tatei din acel război. Că atâta își dorise, să ajungă acasă la ai săi și să moară pe patul lui. Până acolo, însă, trecuseră ceva ani și toți se bucuraseră de sosirea lui. Eu eram prea mic să înțeleg. Abia mai târziu, bunicul, la umbra cerdacului din bostana cu pepeni, ne glăsuia ca dintr-o carte veche cu povești:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când le-au dat drumul din lagăr, pe rând câte doi trei, taică-tu a plecat cu încă un lipovean pe tren. Până la Chișinău aveau biletele și de-acolo trebuia să ia un alt tren până în țară. În tren, zicea el, au adormit amândoi, iar când s-au trezit și s-au căutat de acte și banii ce li se dăduse la eliberare, ia-i de unde nu-i. Nici n-au simțit când anume au fost prădați. Așa că s-au dat jos în prima haltă și au luat-o pe jos. Au trecut peste câmpii, dealuri, ape și păduri, iar când mergeau prin păduri, se hrăneau cu mușchi și ciuperci de sub pomii răsturnați și putreziți. Mâncau orice era bun pentru stomacurile lor, că n-aveau altceva de făcut, decât să-și blesteme viața la care țineau ca la ochii din cap. Noaptea dormeau în culcușul făcut printre trestii și alte buruieni, iar el zicea cum a visat odată că alerga cu acei câțiva camarazi din lagărul siberian după potârnichile care își făcuseră cuiburi în apropiere, le loveau cu pietrele, le jumuleau de pene și le puneau pe jar. De unde până unde le dăduseră voie gardienii să facă focul și să pună carnea pe jar, asta n-o mai înțelegea bunicul, dar nu era treaba lui, să-și bată capul cu așa ceva. În zori, când s-au trezit, au auzit undeva în dreapta lor, cum suna clopotul cel mare al unei biserici, însoțit apoi de clopotul cel mic. Au crezut că fiecare dintre ei visase câte ceva și le rămăseseră în cap doar clopotele acelea, dar după un timp sunetele veneau iarăși către locul lor, semn că nu visaseră. „Trebuie să fie un sat prin apropiere”, a zis atunci Ionică. „Clopotele astea sună ca atunci când are loc o înmormântare”, a întărit și sergentul Mihail Filat, lipoveanul care era cu el. „Dumnezeu să-l ierte pe răposat”, s-a închinat taică-tu. Făcuseră socoteala că era într-o zi de iulie, sâmbăta sau duminica, după calendarul ținut de sergent. Era o dimineață cu cer senin, fără nicio urmă de nor. Mihail și-a făcut cruce și a zis că merge într-acolo, că poate se pricopsește cu ceva de-ale gurii la acea slujbă de înmormântare. „Bine!”, a zis Ionică. „Dar uiți că poți fi repede demascat după haine, prins ca și un dezertor evadat ca dintr-un lagăr și predat autorităților locale. Și o luăm de la capăt. Dacă ne mai ascultă cineva, după câte am pățit, te-ai gândit la una ca asta?” Se gândise Mihail, fie ce-o fi, trebuia să încerce. La urma urmelor, cu limba rusă pe care o vorbea, putea fi confundat cu un cerșetor de pe drumuri. L-a lăsat pe taică-tu în trestii și a plecat într-acolo de unde se auzeau clopotele. De departe a zărit mai întâi cimitirul, apoi cortegiul mortuar. S-a strecurat în spatele bisericii și de acolo, printre oameni; a ascultat în genunchi, alături de toți, slujba ținută la groapa mortului. Printre atâtea fețe îndurerate, numai a lui mai rămăsese să atragă cumva atenția, lucru care nu s-a întâmplat. Slujba s-a încheiat și părintele a rămas în urmă, sfătuindu-se cu rudele mortului, pesemne că stabileau locul și ora parastasului. Câteva enoriașe, trecând prin dreptul lui Mihail, care stătea îngenuncheat și cu privirea în pământ, cu barba mare, ca a unui călugăr, ținută între palme, îi strecurau pe cârpa aflată la picioare, covrigi, pesmeți și colivă. După ce s-a risipit mulțimea spre sat, preotul a dat să intre în biserică, însă, întorcându-și capul, l-a zărit pe necunoscutul ce rămăsese îngenuncheat ceva mai departe de mormântul abia părăsit și pe care trei gropari se „luptau”, cu sticla ce și-o treceau unul altuia, să-l încheie. Și-a trecut o mână pe frunte, parcă amintindu-și o rânduială omisă, după care s-a îndreptat spre Mihail, iar când a ajuns în dreptul lui, i-a făcut doar un mic semn că trebuia să-l urmeze. El s-a gândit că poate fi o cursă pe care i-o întindea preotul, dar în inima lui nimic nu arăta ca fiind o năpastă. A urmărit toate astea până în clipa când preotul a intrat în biserică. Nu știa ce trebuia să facă, să-l urmeze? Dar dacă avea să-l toarne la autorități? Ori trebuia să se ridice, să-și strângă colacii și pomenile și să plece de îndată de acolo? În cele din urmă a ales să intre după preot. S-a închinat dinaintea icoanelor și a sărutat mâinile Sfintei Fecioare, care ținea pruncul în brațe, într-o icoană de pe perete. Preotul l-a urmărit din altar. Când, în sfârșit, s-a îndreptat spre el, Mihail a dat să îngenuncheze și să-i sărute mâna. A apucat să spună ceva, „iertare părinte al nostru, al tuturor creștinilor lui Dumnezeu”, în limba preotului. Acesta l-a oprit, făcând un semn cu mâna. „Știu, fiule! Și eu am avut un fecior care a căzut pe front. Dumnezeu n-a vrut, pesemne, să mi-l aducă înapoi. Ești ca el, care și-ar fi dorit să îmi sărute mâna și să-l iert. Poate te-a trimis pe tine, nu știu, căci și eu sunt sub stăpânirea acestei puteri și n-am putut face nimic să-l împiedic să nu plece pe front. Și-mi zice Domnul, mie, du-te și fă treburile tale, nu pe ale lor. De aceea trebuie să fim supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Așa ne-a zis Domnul nostru Iisus Hristos: «Dați tuturor ce sunteți datori să dați. Cui datorați frica, dați-i frica, Cui datorați cinstea, dați-i cinstea. Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Răzbunarea, fiule, a spus Domnul, este numai a Mea. Eu voi răsplăti faptele voastre» Și acum Domnul te-a adus aici, ca să se îndeplinească voia Lui”, mai spuse preotul cu un semn discret al crucii.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Părinte, și-a adus aminte Mihail, pot să aprind o lumânare aici, în biserică, pentru un camarad căzut în brațele mele, ca sufletul lui să aibă binecuvântarea domniei tale? A fost ultima lui rugăminte pe care să i-o îndeplinesc la prima biserică întâlnită în drum!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Preotul l-a îndemnat să aprindă lumânarea și a făcut semnul crucii deasupra ei. Mihail se gândea la acel ostaș din Puchenii-Moșneni, de pe „malul Prahovei bătrâne”, Constantin Grigore, ce înainte de a-i muri în brațe, îi spusese: „Ce fericit aș fi atunci când ai aprinde o lumânare pentru mine!” S-a închinat el la icoane și când să plece i-a zis preotului tot ce pățiseră în tren. Preotul l-a îmbrățișat, i-a dat să-mbrace o reverendă și l-a rugat să plece către Kiev, ca să ducă mitropolitului Kievului o scrisoare a unui călugăr, Stiopka; aceasta trebuia să-i aducă la cunoștință mitropolitului doleanțele creștinilor și unele rânduieli ale bisericilor din acea parte a Rusiei mult încercate. „N-a mai apucat să ducă acea misivă către mitrolpolia Kievului. A ținut ca la plecare să mai urce o dată în turnul clopotelor și de-acolo să-și arunce ochii asupra satelor noastre pentru a le da binecuvântarea. La coborâre s-a împiedicat într-o treaptă, a lunecat pe scări și jos a ajuns fără suflare”, oftă preotul. Apoi i-a mai dat o desagă plină cu colaci și pesmeți strânși în biserică, niște hârtii având ceva valoare pentru a călători cu trenul și i-a urat să meargă cu Domnul. Tare s-a mai bucurat Ionică atunci când l-a văzut venind cu traista în spinare și îmbrăcat în sutană! S-a mirat și el când i-a spus Mihail că nu greșise cu însemnările în calendarul propriu, că nu era sâmbătă sau duminică, ci o zi de joi, 27 august, a anului 1946; toate astea le aflase de la preotul acela. Hei, și după o săptămână de mers (în care, firește, ajutați de straiul lui Mihail, călugăr de mănăstire cu acte asupra sa, au depășit obstacole grele pe drumuri umblate și de autorități, alteori pe ascuns, pe căi tot mai ocolite), ajunseseră atât de departe de unde plecaseră, că simțeau cumva, în inimi, apropierea de granițele țării...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Peste ani, nu-mi mai aminteam dacă imaginile acelea din povestea bunicului fuseseră însoțite și de altele, deci dacă fuseseră aievea, sau doar le visasem, dar pe când eram elev la liceu și într-o vacanță m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat din fier cu arcurile lăsate. Vara, nopțile acolo și le petrecea, cu greierii și stelele deasupra capului. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde stătea cu picioarele spânzurate și privirile ațintite în gol și mi-a făcut semn să-l urmez. Am luat-o pe uliță spre marginea satului înspre acolo unde priveliștea satului și a câmpiei a rămas ca și acum sute de ani.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Mitică ăsta a lu’ Bododel, se zice c-a băgat deja tractorul în lot - mi s-a destăinuit el pe drum - știu eu, n-o fi prea devreme? Se întreba singur și tot atât de sigur că nici nu aștepta răspuns.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am ajuns în fața unei brazde, l-am văzut cum s-a aplecat și a frământat în palme din pământul răsturnat de lama de oțel a plugului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-i, nu-i încă timpul de arat? l-am întrebat. Cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieți crescuți mai pe margine, mi-a spus:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când eram în război și intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în țărână, nu-i de-al nostru, spuneam.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ei, și? am mai întrebat. Și acesta cum e?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu mai știu, întreabă-l pe el. Mi l-a arătat pe cel din depărtare care se trudea de pe tractor să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit într-un fel anume ce mi-a amintit de țăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea Cocor, și care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală a morarului hrăpăreț pus să țină de lanțul boilor și a ciocoiului îmbuibat împins la cormana plugului, și mai ales cum zâmbea acel Mitrea Cocor soarelui de „octomvrie”: „Viitorul e al tău!”... (parcă zicea acela). Apoi tatei îi dispăru zâmbetul și în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. În drum, poate ca să-și descarce poverile din spate, ne-am abătut pe la biserică și de la intrare, privind la chipurile sfinților Petru și Pavel zugrăviți pe coloane, de-a dreapta și stânga ușii celei mari, ne-am închinat. Tata a aprins o lumânare și ne-am întors tăcuți spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un colț și storcea în găleată cârpa cu care spălase noroiul uscat pe brâul din fața casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori a încercat să spună ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei într-o tuse seacă. Apoi, văzându-l pe tata odihnind ca la început pe patul de fier sub vișin cu picioarele spânzurate în aer și ochii ațintiți în gol, n-a mai întrebat. Am observat și eu, și am tăcut. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine poate pentru odihna și liniștea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în nepăsarea semenilor noștri. Așa că m-am așezat lângă el pe patul acela de sub vișin și l-am întrebat, reluând discuția de pe ogorul arat, așa într-o doară:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ți-a fost la fel de teamă și când credeai, liber și rătăcind prin acea Rusie, că n-o să mai ajungeți vreodată acasă, în România?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – De unde ai scos-o și p-asta? a ridicat el sprâncenele a mirare. Poate unde nu se aștepta să știu despre trecutul lui, mai ales despre războiul de care se ferise toată viața să ne zică ceva.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Bunicul mi-a povestit câte ceva când eram cu el la bostană, în câmp, i-am mărturisit.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Rusia e o mare închisoare oriunde te-ai afla! a oftat el. Trebuia să fii atent oriunde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu mai te desprinzi niciodată din ea.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Și nu ne-am mai spus nimic. Ce ar mai fi fost de spus? La ce bun să mai judec și eu ce gândea acolo sub vișinul ăla? Iar dacă îi judecăm pe alții (cum zicea Schopenhauer), facem ce face și câinele care latră la figura lui din oglindă. În noaptea aceea aveam să adorm greu, doar cu imaginea unui om care căzuse pradă grozăviilor trăite odinioară, dar cele legate de întâmplările din vremea războiului acela, după cum glăsuia bunicul odinioară, aveau în ele ceva trist. Rămăsesem cu ochii fixați pe un punct din tavan, ca atunci când am privit chipurile sfinților Petru și Pavel la dreapta și la stânga intrării în sfântul lăcaș, și mă gândeam la imaginea acelor doi soldați, pierduți prin imensa Rusie. Gândurile mă chinuiau de parcă eu eram un prizonier pus în lanțuri. Aș fi vrut să-l mai întreb acolo pe pat, cum ajunseseră în țară, dar poate că nici nu-și mai amintea cum au trecut ei doi, Prutul, atunci într-o noapte. Și atunci am înțeles că povestea războiului i-a fost o povară pe tot restul vieții, și că de aceste poveri nemărturisite doar moartea te scapă.</span></p>
<p></p> Suveicatag:insemneculturale.ning.com,2024-03-05:6515444:Topic:13189542024-03-05T08:50:01.757ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: ”E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie. Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: ”E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie. Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem români, pentru că trăim în România. De-ar fi toți ca el...A fost așa de încântat de idee încât a făcut rost de alte patru. A mea e originală, de la străbunica.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Suntem cinci elevi care ne întoarcem învingători de la olimpiada internațională de matematică din Cape Town, din Africa de Sud unde au participat trei sute de elevi, din o sută trei țări. Cu toate acestea toți tac. După ce am ieșit de la concurs, domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul, spunându-mi să-l sun pe Radu. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Radu este vărul meu, mai mare ca mine cu zece ani. El s-a ținut de mine și mi-a spus să învăț că altă șansă n-am. Bunica îmi zicea într-una: ” Ține minte puiule: Viața e ca o suveică. Dacă s-a încurcat ața, adio tiv! ” Vorbă de croitoreasă de cartier. Spuneam că domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul și a zis să-l sun pe Radu. El mi-a spus că bunica a murit. Domnul coordonator m-a luat în brațe și mi-a spus că va avea el grijă de tot. De aceea tac toți. Au aflat de la el.Suntem în autocarul care ne aduce de la București. Ceilalți nici nu știu cine suntem, fiecare cu grijile și durerile lui. A mea e ca o placă mare de beton care îmi apasă sufletul, ca o gheară care vrea să-mi smulgă inima din piept. Era în spital când am plecat, dar ea a insistat să merg. A zis că o s-o găsesc acasă la întoarcere. Du-te puiule, du-te și fii mândru că ești român. Arată-le ce înseamnă să fii român. Nu-mi plăcea când îmi zicea așa: puiule. Mai ales după ce m-am făcut mai mare. Dar ea nu ținea cont... Radu mi-a zis să mă bucur, ” Pe mine mama nu m-a scos din avorton toată viața! Bunica trăgea la o mașină într-o debara iar ele își vindeau corpul pe bani grei” Știam povestea. Mătușă-mea i-a și spus mamei să facă avort: ”Să lepezi plodul, că dracu vă ia pe amândoi!” N-a lăsat-o bunica. Au murit amândouă de sida. S-au dus lângă străbunicul Gheorghe...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Gheorghe a fost comunist, dar din ăla adevărat, nu din aceia făcuți la normă. A fost și arestat, dar nu pentru mult timp. L-a scos din închisoare cel mai bun prieten al lui, Ion, legionar cu acte în regulă. Se certau mereu dar erau cei mai buni prieteni.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai apoi a ieșit din partid... Bunica așa zicea. Ca o coincidență au murit în aceeași zi. El după o ciroză hepatică iar Ion... Ion a făcut infarct. Veniseră comuniștii la putere. S-a suit în autobuz fără bilet. L-au luat la capăt de linie. Încerca să spună că băiatul lui e șofer. Mințea. Când a ajuns la capăt de linie a făcut infarct. I-a îngropat bunica pe amândoi, că Ion n-avea pe nimeni.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Îmi vin toate acestea în minte, pentru că mi-au secat lacrimile. De fapt eu plâng în sufletul meu... În fața celorlați voi fi privit ca un tânăr puternic, sau chiar fără inimă. Un viitor matematician fără sentimente...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am rămas singur pe lume, doar eu. Sigur că mai este și Radu, dar el este toată ziua plecat cu partidul lui. S-a înscris în partid de cinci ani și deja este în conducerea județeană. Am vrut să intru și eu dar a zis că politica nu-i pentru mine.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Închid ochii. Vor cred că dorm. E mai bine așa. În somn nu poți să plângi... Dintr-o dată lângă mine se așează Bunica. Îmi zâmbește cu fața ei senină. Are părul alb. Chiar dacă a îmbătrânit, a rămas la fel de frumoasă ca atunci când a cunoscut-o bunicu. Așa zic toți vecnii. Pe bunicu nu l-am cunoscut niciodată. Decât din poveștile ei. Mi-a vorbit întotdeauna frumos despre el. Nu a vorbit urât despre nimeni, dar când vorbea despre bunicu, fața i se însenina. Era ca și cum i-ar fi zâmbit sufletul. Doar mama lui Radu vorbea urât despre el...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> M-a luat de mână. ”Nu ești singur puiule! Voi fi mereu alături de tine. Să nu-ți faci griji. Să nu-ți faci griji. Când ajungi acasă să te uiți în sertarul din mașina de cusut. Și să-l asculți pe Radu.”</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Deschid ochii dar bunica nu mai e cu mine. Pe obraji se preling câteva lacrimi. Nu sunt ale mele... Suntem deja la intrarea în oraș. Mai avem puțin. Vremurile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Rușii au anexat Crimeea, iar americanii sunt din ce mai mulți la Deveselu. Se încurcă ața pe suveică. Așa ar zice Bunica.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La dracu! Viața nu-i o ață pe suveică... E doar o problemă cu mai multe necunoscute. O rezolv, eu îmi spun în gând, după care îmi șterg lacrimile...</span></p>
<p></p> Nuntatag:insemneculturale.ning.com,2024-02-26:6515444:Topic:13175242024-02-26T12:05:41.675ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong>NUNTA</strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În apropierea sfântului Dimitrie cel Nou la români se hotărâse și ziua nunții Seniei cu Șenol. La Miriștea, fostul hoge Raym și doamna acestuia, Ghiulnear, pregătiseră trăsura să-i aducă pe lăutarii tocmiți din Azaplar, când aceștia tocmai le ieșiseră în întâmpinare.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Au…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong>NUNTA</strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În apropierea sfântului Dimitrie cel Nou la români se hotărâse și ziua nunții Seniei cu Șenol. La Miriștea, fostul hoge Raym și doamna acestuia, Ghiulnear, pregătiseră trăsura să-i aducă pe lăutarii tocmiți din Azaplar, când aceștia tocmai le ieșiseră în întâmpinare.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Au sosit! Uite-i!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Toată lumea adunată la casa lui Raym nu-și lua ochii de la muzicanții care tocmai cărau în curtea hagiului clarinetele, flautul, ghitara, toba (daula), oboiul și daireaua.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Să te ții acum bayram ce nu s-a văzut, cu muzicanți ca ăștia! a strigat cineva din mulțime. Șapte zile și șapte nopți o să țină nunta lui Șenol. Ca în povești va fi, măi, azap! Muzica lor se va auzi până-n mahalaua de Nord de la Azaplar.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">De acolo era familia hagiului Munegìp și se dorea prin asta să se știe ce lăutari vestiți a tocmit hogea lor la nunta unicului său fiu.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Se va auzi și-n mahalaua Bolaților, măi, azap! a mai zis cineva. Peste tot se va auzi!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa-i... așa-i! bătură turbanele de pământ bătrânii de pe margine. O asemenea nuntă oare când o să mai vedem?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Atunci a ieșit în calea muzicanților mătușa Seugul:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Poftiți! Poftiți... îi invită ea pe lăutari. Lăsați lumea! Strașnic se mai prostesc oamenii în situația asta, nu-i luați în seamă! Apoi, către bătrânii care o salutau respectuos: Allah!... Allah! Binecuvântat fie împărăția lui, că este cu putere peste toate. Allah este Atotștiutor și Înțelept. Allah vede bine ceea ce faceți voi. Doamne!? Zilnic să fie un așa bayram!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când muzicanții începură să cânte, mirele ieși din casă. Toți îi admirară veșmintele aduse de la Istanbul. Cei din curte l-au înconjurat cu cântece și veselie. Admirau statura lui înaltă, poziția lui, mișcările sale pline de grație și frumusețe, fața lui de un brunet-alb, ochii ce-i străluceau ca bobul de strugure negru. Cânta clarinetul de se auzea până-n capătul satului, cânta daula și suna daireaua ca niciodată. Se întreceau, fiecare cu meșteșugul lui. Mirele, însoțit de câțiva vornicei, invită lumea la masă. Găseai pe acele mese o grămadă de dulciuri-foietaj, gogoși, baclavale, fructe și vestitul șuberek, iar pe deasupra tuturora era așezat un cocoș împodobit cu fel și fel de funde colorate și panglici răsucite.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Hei, flăcăi! rosti un vornicel mai acătării, cu mustața zburlită. Trebuie să hotărâm acum o chestiune importantă. Trăim doar ultimele ore din viața de celibatar a mirelui nostru.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Să se numească odată căpeteniile din comunitatea beilor! strigă cineva.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa-i! întări vornicul șef. Când begher-beii se vor ridica în picioare, va trebui să le aducem cu plecăciune la pământ, dinaintea lui Allah, respectul nostru. De acum sunteți cu toții boieri, nu mai există aici țigan sau sărman. Rog pe boierii paharnici să umple paharele și să le ofere musafirilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Se produse agitație mare. Mulțimea mai ceru câte un rând. Apoi li s-au servit gustările. Se apropia minutul când mireasa trebuia adusă cu mare alai, din casa ei de la Azaplar, în casa mirelui. Vorniceii începură să se agite pe lângă porți. Soseau tinerii pe cai cât mai arătoși. Aceștia trebuiau să pornească spre casa miresei, aflată la 6-7 km de Miriștea, în vestitul Azaplar, ca să ducă dorința mirelui: cum că mireasa era așteptată la nunta mirelui. De la mireasă, toți trebuiau să pornească în galop, înapoi, iar cel desemnat de mire, avea să primească din partea miresei acel nelipsit dokuz aplicat pe spatele călărețului (steagul miresei). Toți caii vestitorilor aveau legate de frâie, năframe și ștergare ori erau împodobiți cu fel și fel de lucruri: de la cămăși aduse din vestitul bazar de la Istanbul, până la cele mai frumoase și arătoase prosoape și batiste. Mireasa avea să numească și din partea ei un tânăr înveșmântat cu același dokuz, care să grăbească alături de cel desemnat de mire, și să aducă vestea plecării alaiului. Iar celui care va sosi primul la jumătatea drumului, unde o aștepta mirele, cu alți câțiva nuntași pe mireasă, avea să i se atribuie bayrakul. Însă cel mai de preț dar al mirelui era berbecul cel mare pe care avea să-l primească cel care ieșea kaieri după kureșul organizat de mire ce avea loc după vestita konușma (petrecerea tinerilor necăsătoriți).</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când au intrat oaspeții din partea băiatului s-o ia pe mireasă şi s-o așeze în „moghedec-ul” împodobit cu perne alese (căruciorul miresei), trăsura la care era înhămat un cal rasa iute era deja trasă înaintea treptelor de la conacul hagiului Munegìp. Hogea venise la casa miresei să îndeplinească ceremonia nunții. Mireasa Senià, aflată după o perdea, ascunsă vederii celor prezenți la ceremonie, fusese, conform tradiției, întrebată de trei ori dacă îl ia pe Șenol de soț. Aceasta nu răspunsese nimic la primele două întrebări puse de hogea, iar când fusese întrebată pentru a treia oară, celor de față li se păru că Senià ezitase mai întâi, apoi scosese un murmur nedeslușit, ca în cele din urmă toți să audă acel „Da” mult așteptat. Așadar, Senià dăduse semnalul că alaiul cu nunta miresei putea porni către ginere. Apoi, de față cu toți, hogea scoase Coranul și citi câteva versete din sfânta carte. După asta, toți se puseră în genunchi și rostiră odată cu hogea, rugăciunea. Astfel, alaiul miresei era pregătit a se porni către întâlnirea cu mirele. Cei doi purtători ai dokuzului, înmânat de mireasă, au și dat startul cetei de flăcăi pornind în goana mare spre locul de întâlnire desemnat de mire, să ducă vestea. Odată ajuns la Miriștea, alaiul miresei urmat de alaiul mirelui, prima care a coborât din trăsură a fost Belkìs; și apoi mireasa Senià. Toată lumea spunea că mireasa nu prea era în apele ei, că era îngândurată, alții că ar fi fost mult mai frumoasă înaintea cununiei. Șenol, care le ieși în întâmpinare, era însă de altă părere. O privea pe Senià cum cobora treptele trăsurii și îi admira coafura deosebită, voalul lung alb, gulerul rochiei de mireasă, înalt și plisat pe de lături acoperindu-i gâtul feciorelnic, apoi privirile lui se opriră asupra rochiei prelinse pe trupul ei uimitor de subțire.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu ți-e frig? Hai, Senià, dă drumul surâsului! Uite, lumea te admiră din toate părțile. Belkìs îi așeză cutele rochiei și mai spuse: Apleacă-te un pic și arată-le respect! Apoi se înălță pe vârfurile picioarelor și-i potrivi Seniei, surâzând spre cei de față, florile de pe cap.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Hai, tinere Șenol! Ia mireasa de braț, ia-o și condu-o în casa ta, se auzi vocea lui ababai Korkut, venit în întâmpinarea miresei. Toți strigau câte ceva, toți voiau să se petreacă ceva. Șenol nu înțelese pe moment ce i se cerea și nici nu putea să priceapă ce-i cerea ababai Korkut, al cărui glas era acoperit de toți ceilalți. Vorniceii din jur începuseră să se agite și să-l urnească din loc, tot explicându-i ce trebuia să facă. Când, în sfârșit, pricepu, luă mireasa de braț și porni spre cercul muzicanților care și începuseră să cânte marșul miresei. Belkìs făcu semn cu brațele celor doi tineri de lângă ea, care ridicară îndată trena miresei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La poartă se produsese între timp agitație mare. Patru călăreți, cu cai numai spume, săriseră din șei și, după ce unul dintre ei, cel mai voinic și arătos, fercheș îmbrăcat cu un ilic lucrat cu fir de mătase și catifea, încins cu un brâu verde-roșcat peste mijloc, încredință caii unui slujbaș care le ieși înainte, îngenunche și îi sărută mâinile voinicului, și ceilalți descălecară şi porniră, în admirația tuturor, spre mirele și mireasa care tocmai se tocmeau cu lăutarii pentru a începe dansul mirilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Voinicul căpitan era Șabi, iar cei trei însoțitori erau verii săi: Reis, Vani și Bolat, adică nimeni alții decât vestiții frați Kurtuap. Ajuns în fața mirilor, Șabi se înclină dinaintea miresei și aruncă două monede de aur spre lăutari, cerându-le să-i cânte dansul mirelui, iar el îngenunche la picioarele miresei și-i întinse un pachet ce conținea, pesemne, darul lui de preț, cadoul făcut miresei. Senià scoase un țipăt de uimire, urmat de un suspin, înăbușit cu palma dusă la gură. Ochii ei se înviorară subit. Se aplecă iute și luă cadoul din mâna lui Șabi, punându-i mâna pe umăr, invitându-l astfel să se ridice de jos. „Să fie adevărat?” – se gândi Șenol. Întoarse capul spre mireasă și-i văzu luminița aprinsă din ochi, chipul ei destins și zâmbitor. Înțelese, după o mișcare abia schițată a buzelor și a sprâncenelor ei, că Senià parcă asta ar fi așteptat de o viață. Adică apariția lui Șabi la nunta lor. Nu-și întoarse capul spre Senià, dar îi simți trupul subțire înălțându-se pe vârful picioarelor și gâtul încordându-se sub gulerul plisat al rochiei. Observă cum mâna ei micuță, pusă pe umărul lui Șabi, îi tremura ușor. Dar nu înțelegea, nici nu putea bănui cam ce furtună îi umplea sufletul Seniei în acele clipe, cum toată ființa ei, toate dorințele iubitei lui erau concentrate acum asupra celui care îngenunchease la picioarele ei. Dar și mai de neînțeles era apariția surprinzătoare a lui Șabi prin acele locuri și tocmai în acel moment, acolo, la Miriștea. Această apariție nu avea cum să nu-l sperie prin necunoscutul ei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Senià! Te rog! Nu e momentul să arăți celor de față astfel de sentimente. Luă mâna iubitei sale și i-o sărută afectuos. O privi direct în față și ochii lui parcă-i spuneau: „Oare îi cunosc eu sentimentele și gândurile toate?” Senià își smuci brațul din mâna lui Șenol, căruia zâmbetul de dinainte i se șterse de pe față. Îl copleșiră teama și îndoiala. „Doamne, dar dacă îl iubește? Dacă se mărită cu mine împotriva voinței ei? Dacă într-adevăr ea-l iubește cu adevărat? Doamne, ce mă fac?” Deznădăjduit, era cât pe-aci să îi arunce în față o nenorocire de vorbe, când îi sări în ajutor Belkìs:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ah! Dumneata? împunse ea cu degetul în pieptul voinicului îngenuncheat la picioarele mirilor. Dumneata, aici? Nu te așteptam tocmai acum. Apoi către cei de față: Iată un individ pierdut! Luă pachetul din mâna Seniei și îl întinse vorniceilor. Vă rog să înapoiați acest cadou celor care-l însoțesc pe acest hoț de cai.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Se produse rumoare și agitație. Curajul și vorbele frumoa-sei Belkìs căzură ca un trăsnet.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dar ce e cu tine, Senià? Nu pricep nimic! Ce e cu tine? Cum de-i permiți unui hoț de cai să cadă în genunchi dinaintea ta? Și tocmai la nunta ta. Mai gândește-te! Chibzuiește bine și te rog să-i ceri, imediat, să părăsească această nuntă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dar ce va spune lumea, Belkìs? se rugă Senià.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Lasă lumea să spună ce-o vrea. Crede-mă că e mult mai bine așa. Mai bine acum, pe loc, cât nu se va întâmpla o nenorocire, Senià! Orice e mai ușor de suportat decât nenorocirea asta...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Între timp, Șabi se ridicase în picioare și se îndreptă spre Belkìs vrând să-i sărute mâinile.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cum poți, domnișoară?! Dar îți jur că sentimentele mele nu sunt cele aruncate de dumneata. Nu încerca să provoci o neînțelegere...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu înțeleg ce vrei să spui! i se adresă Belkìs privindu-l provocator. Doar știi și pricepi bine ce vreau să zic. Și te rog să nu îmi explici mie care sunt sentimentele dumitale. Păstrează sentimentele lângă ortacii dumitale, nu aici.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Șenol vedea că se petrece cu Belkìs ceva deosebit. Șabi îi reținu doar ochii ei strălucitori, cum se opreau din fugă asupra lui, și șovăi un timp, fiindcă vorbele și mișcările fetei aveau o vioiciune și o grație în agitația toată, care nu avea cum să nu-l încarce cu îngrijorarea și spaima ce o citea în ochii celor de față.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Crede-mă! Nu-i niciun motiv să mi te adresezi astfel... îngăimă Șabi. Belkìs îi răspunse doar printr-o căutătură provocatoare, ca și cea de mai înainte, a cărei semnificație Șabi o înțelese. N-avea cum să se prefacă în continuare, dinaintea acestei amazoane a locului. În clipa aceea simți mai mult ca oricând că erau mai multe părți tulburi și întunecate în sufletul lui, că în orice moment putea provoca o nenorocire dacă nu se stăpânea. Își înălță fruntea și rotindu-și de jur împrejur privirile îi țintui pe toți, în ochi:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu sunt vrăjmaș al acestei căsătorii. Dimpotrivă, am venit cât se poate de pașnic. Iată, am adus și daruri... De ce nu cântă lăutarii? Să cânte lăutarii. Uite!... Șabi vă plătește în aur ca să cântați la frumoasa nuntă. Aruncă alte două monede de aur la picioarele lăutarilor. Apoi, fiindcă aceștia nu se mișcară, se repezi la șeful cârjelarilor și îl ridică în sus, luându-l de gulerul caftanului. Acesta, sufocat, făcu semne disperate că se conformează. Nenorocirea urma să se dezlănțuie. Șenol sări să-l îndepărteze pe Șabi. Fără a-l slăbi pe șeful cârjelarilor, Șabi ridică brațul stâng și-l împinse cu atâta putere pe mire, că acesta veni de-a dura la pământ, spre amuzamentul unora. Vorniceii, cât și cei din partea miresei ai mirelui, schițară un gest de a sări asupra lui Șabi, hoțul de cai, cum îi aruncase în față Belkìs. Senià, care până atunci privise ca hipnotizată, sări în fața tuturor, strigând:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce, ați înnebunit? Doar nu vreți să-mi stricați nunta? Dacă nu-l lăsați în pace, am să plec de-aici cu el. Strigătul ei de leoaică rănită îi țintui pe toți locului. Își dădeau seama că sentimentele de pe chipul Seniei nu mai prezentau nimic tainic. Senià își adunase ultimele puteri să-l apere pe Șabi. Slăbind strânsoarea cu care aproape că-l sufocase pe șeful cârjelarilor, Șabi se întoarse spre nuntași și pe fața lui se citea un rânjet provocator. Scoase de la brâu un cuțit și cu o repeziciune de felină sălbatică îl aruncă, înfigându-l în pământul din fața mirelui, care tocmai își ștergea cu o batistă întinsă de cineva sângele ce i se prelingea din nas.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ia-l și lovește cu ăsta, dacă altfel nu ești în stare, spuse Șabi.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Șenol se ridică, apucă de mâner cuțitul, îl privi ca un năuc; pesemne resimțise din plin lovitura primită în piept ceva mai înainte, dar nu realiză deocamdată unde se află și ce trebuie să facă. Își reveni doar când Belkìs se repezi spre el. Șenol mai privi încă o dată cuțitul, apoi îl aruncă la pământ. Se sprijini cu fruntea de umărul fetei și icni în plâns.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce stați? strigă Senià la cârjelari. De ce nu cântați ce vi s-a comandat? Vreau să dansez în clipa asta.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Cârjelarii începură să cânte. Daula și daireaua se făcură din nou auzite. Clarinetul și oboiul își dădură drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Senià se înclină spre Șabi și îl invită, fluturând năframa și pocnind din degete, la dans. Șabi, prinzând din mâinile lui Vani șalul de mohair, îl puse Seniei pe umeri și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, înconjură mireasa cu mișcări provocatoare, săltând pe vârfuri, în bătăile tot mai ritmice ale daulei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Toți priveau încremeniți mișcările provocatoare a celor doi. Doar Senià era plină de admirație pentru dansatorul din preajma ei. Belkìs, pe margine, avea în ochi sclipirea unei săbii de oţel. Privirile fetei nu-i scăpară lui Șabi. „Închină-te și roagă-te la Dumnezeu, Belkìs! Diavolul are mai multă putere decât credința ta” – îi arunca el fetei niște priviri de foc. Apoi, dintr-odată, Șabi se opri în loc și făcu un gest poruncitor către lăutari să înceteze muzica. Dintre toți, doar Senià continua să-l privească cu admirație pe Șabi. În mintea ei, Senià credea că a sosit timpul când Șabi va porunci să-i fie adus calul și să o salte în șa, ducând-o cu el cât mai departe de aceste locuri.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când mă gândesc, i se adresă Senià lungind cuvintele, nu mai există pe aici unul ca dumneata. Ce fericită am să fiu când am să aflu că te-ai îndrăgostit cu adevărat de mine. Îți iubesc curajul și voința dumitale! Uite, eu nu fac parte din adunătura lor. Nu-i așa? Acum înțeleg... Înțeleg totul!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Șabi nu-i răspunse. Simțea însă nevoia a se răfui cu cea care-l terfelise crunt mai devreme. Inima lui cerea răzbunare. Se îndreptă spre Belkìs și, cu un chip nu atât jalnic, cum li s-ar fi părut unora, cât disprețuitor ziceau alții, îi aruncă:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cine te crezi? Am să te îngrop cu un pumn de bani și tot o să te răpesc odată. Nu mă poți iubi, înțeleg, dar nici măcar înghiți așa cum sunt? Voi fi nenorocit? O, da! N-are a face! Dar ai să vii cândva după mine să mă implori. Să știi asta!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Belkìs își arătă sidefiul dinților. Râse. Râsul ei molipsitor îl năuci și zăpăci pe Șabi.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Pe mine numai într-o sanie trasă de șase cai mă poate răpi cineva. Cei din jur chicotiră la auzul provocării fetei. Iarnă nu prea se nimerise de câțiva ani, iar sănii nu prea se găseau prin părțile astea ale Dobrogei. Și, mai ales, trase de șase cai!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – ...Drept cine te crezi? continuă tătărușca. Ia-ți gândul de la așa ceva. Pocni din degete, spre râsetul tuturor, semn că dorea să cânte muzica și să-i astupe vorbele voinicului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Daaa?!... Dacă nu mă iubești... Vru să mai zică ceva, dar ortacii îi făceau semne disperate – lucrurile puteau lua o întorsătură neașteptată dacă mai întârziau mult, căci, prin agitația care se iscase, cineva confirmase că stăpânul casei trimisese după jandarmii din Azaplar și că el însuși se apropia cu o armă încărcată în mâini. Unul dintre ortaci îi și adusese calul, fiindcă și Șabi simțise pericolul. Dintr-o mişcare se aruncă în șa și, înainte de a face un salt pe picioarele dinainte ale armăsarului, îi strigă lui Belkìs:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ozan Aytar, Belkìs!... (Ia aminte, Belkìs). Am să fac și cum poruncește domnia ta, frumoasă domniță! Atunci ce-ai să mai zici? N-o să mai ai încotro și va trebui să-ți respecți cuvântul. Din partea mea, eu am promis că mă voi ține de cuvânt. Dar tu ai să plătești, căci va veni și vremea aceea și într-o zi te voi răpi. Și până să se dumirească nuntașii, cei patru călăreți se făcură nevăzuți.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Mult timp după aceea, hogea Raym, tatăl lui Șenol, nu înțelese zăpăceala și frământarea celor din jur. Mai bine zis tot ce vedea înțelegea, dar stătea retras şi, ca unul care nu vrea să înțeleagă și nici să participe la nebunia celor din jur, privea cum zburau ciorile pe deasupra salcâmilor, auzea frânturi de fraze grăbite și încerca să priceapă căderea fiului său, care, iată, nu se mai dezlipea din umbrarul de la colțul grădinii. Cât ținuse ceremonia de după sosirea alaiului miresei, hogea Raym se retrăsese în camera destinată special bărbaților și împreună cu hagiul Munegìp și alți săteni de vază ai satului discutau de-ale lor, cu ochii umpluți de lacrimile bucuriei și recunoștinței aduse lui Allah, cel care a făcut posibilă o astfel de zi. Se simțea în al nouălea cer, când un vornicel și-a cerut iertare de la fețele boierești și a adus știrea despre tot ce se întâmplase în curtea lor. La aflarea veștilor de afară, hogea Raym se răsuci neliniștit în scaunul lui. Privea nedumerit când la săteni, când la fața hagiului Munegìp, care până mai acum câteva clipe dovedea mare încredere în ziua împlinirii de către înțeleptul Allah a destinului celor doi copii. Până și hagiul Munegìp încremenise pe scaunul lui din lemn învelit cu catifea verde și husă de mătase. Nimeni nu se așteptase la una ca asta. Un sfert de oră mai târziu, cei doi boieri au ieșit în curte; daula cânta de zor, clarinetul țipa strident, numai că nimeni nu se afla în mijlocul curții pentru a-și exprima bucuria petrecerii. Șenol era stăpânit de o tulburare ciudată. Se freca la gură cu o batistă impregnată de sânge proaspăt. Pe treptele casei, Senià, ca lovită de trăsnet, se blestema pentru slăbiciunea ei de-a fi rămas aici și de-a nu fi fost în stare să se agaţe de frâul calului lui Șabi implorând s-o ia cu el.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Ghiulnear, Seugul și Șerife se dădeau de ceasul morții. Mai că nu-și smulgeau părul din cap. Singura care nu căzuse pradă unei neliniști disperate și nici nu părea profund zguduită de toate cele văzute era Belkìs. Nu știa cum să îi dea încredere Seniei, să o roage să se oprească din acel plâns amarnic.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dracu’ să mă ia! izbucni hogea Raym învârtind pușca deasupra capului. Nu-i chip să aflăm și noi ce se întâmplă aici? Cine poate să ne dea niște explicații?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Nunta fu salvată de babay Hasan, tatăl lui Munegìp, care venise pe urmele celor doi hagii și, tot ducând la gură nedezlipita sticlă din mână, se oprise în mijlocul curții spunând:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-i bâlciul ăsta? Ați uitat cum era pe vremea lui Rustem și a lui tata Murat? Una-două zicea tata Murat: „La dreapta, vă aliniați, vitejii mei! înainte, marș!”... Apoi tot el: „Pluton, stai! hei, tu, ăla, mustăciosul din fund. Saltă piciorul mai sus. Așa... așa!...”</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Începu să facă mișcări ciudate – ceva din dansul tătarilor din îndepărtata Crimee, pe ritmul muzicii stridente a cârjelarilor care porniră să cânte la îndemnul lui agitat:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa… așa! Unde te uiți, pui de lele? Treci încoace, bre! Unul e Rustem și unul tata Murat... nu te înfige bre, cazacule! Acum te fac pilaf!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Cei din jur se înveseliră la ivirea moșului Hasan. Unii dintre ei chiar uitară de cele întâmplate și i se alăturară, strâmbându-se la dans alături de moșneag.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Raymii sunt oameni pe cinste! strigă bey Hasan. Și Munegìpii și mai abitir ca toți la un loc. Așa... așa! măi azap. În coloane de plutoane, acum la galop, marș!... unde găsești tu călărime să țină piept tătarului...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Apoi, unul câte unul, toți de pe margine i se alăturară lui bey Hasan și-l imitau schimonosindu-se în fel şi chip.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Aia-i, omule!... Rustem? Hei, ce brav tătar! Sărea din șa în zborul calului. De! Om era și el...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Nunta ținu până către zori. Dar a doua zi, Senià aruncă marama și vălul de mireasă la picioarele lui Șenol, părăsind nunta în trăsura cu care venise. Belkìs o însoți către Azaplar.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p> De la balcontag:insemneculturale.ning.com,2024-02-24:6515444:Topic:13172522024-02-24T19:05:43.337ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Mă iubești?</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">─ Da’ tu?</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">─ Și eu!</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">Prostioare și dulcegării, fără miez și profunzime. A apărut din senin, nechemată, necunoscută, direct, abrupt. La fel a dispărut. Stau în tren, vizavi de ea, a rămas frumoasă, chiar dacă freacă cu degetul ecranul telefonului și din cauza asta pare un pic sașie. Arată oricui vrea să-i privească…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Mă iubești?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Da’ tu?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Și eu!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Prostioare și dulcegării, fără miez și profunzime. A apărut din senin, nechemată, necunoscută, direct, abrupt. La fel a dispărut. Stau în tren, vizavi de ea, a rămas frumoasă, chiar dacă freacă cu degetul ecranul telefonului și din cauza asta pare un pic sașie. Arată oricui vrea să-i privească nepoții. Bunică sexy. Și partea cea mai faină este că nu m-a recunoscut. A fost o treabă interesantă. Nici măcar nu am făcut cunoștință. A venit, mi s-a pus în brațe, ne-am sărutat.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Cu filtru sau fără? m-a întrebat. Priveam năuc în jur, probabil primise vreo pedeapsă la vreun joc stupid. Nu înțelegeam ce vrea să spună.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Cu limbă sau fără? a continuat educarea mea cu aer superior de profesoară în fața elevului.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Ce? am întrebat-o.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─Sărutul! și mi-a făcut o demonstrație. Interesant cum te poate stârni ceva atât de banal. Mi-am pierdut cumpătul, am înșfăcat-o gata să o devorez. Sărutări nenumarate, descopeream cât de plăcute sunt la atingere toate părțile unei femei. Am făcut dragoste pe furiș, cu teama să nu fim prinși, după un tufiș, ne-am plimbat îmbrățișați până la apus de parcă eram singuri în univers. O doream disperat. Am condus-o acasă. Mi-a arătat un balcon la primul etaj.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Acolo locuiesc, vorbesc cu ai mei să mă lase până la unu noaptea și vin să ne iubim pe săturate! mi-a spus și s-a despărțit de mine. Am așteptat, a răsărit Luna și Luceafărul, ultimii trecători veniți din schimbul doi au dispărut. Am căutat pietricele și am început să le arunc în geamul de la camera ei. Poc, poc, poc. La un moment dat, s-a deschis fereastra și un jet mare de apă mi-a căzut în cap și m-a umplut de șiroaie. Atunci am înțeles că ieșise prin spatele blocului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Ce vrei, mă? m-a interpelat o voce supărată.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Să vorbesc cu fiica... am zis cu voce stinsă.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ N-am fete, numai feciori. Poate cu nevasta ai treabă? Muiere, ieși afară că ți-a venit admiratorul! a strigat omul, binedispus parcă de toată întâmplarea. Ușa balconului s-a deschis și o matahală de femeie, grasă și multă, m-a interpelat în noapte:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Eu sunt Julieta. Ai ceva să-mi spui, Romeo?</span></p>
<p></p>
<p></p> Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigăritag:insemneculturale.ning.com,2024-02-24:6515444:Topic:13173212024-02-24T14:09:33.884ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span style="font-size: 12pt;">Am început într-o zi să-ți povestesc cum am ajuns să te vizitez prima dată.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe atunci voiam să fim lipiți la țara ta, satul tău, gara ta, strada ta,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">casa ta, patul tău, masa ta,</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">baia ta,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">cânele,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">pisica ... doar căăăăăă nu am mai terminat lipirea…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Am început într-o zi să-ți povestesc cum am ajuns să te vizitez prima dată.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe atunci voiam să fim lipiți la țara ta, satul tău, gara ta, strada ta,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">casa ta, patul tău, masa ta,</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">baia ta,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">cânele,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">pisica ... doar căăăăăă nu am mai terminat lipirea aceia ...</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Povestea asta s-a întâmplat cu ajutorul unei prietene, că ce este omul fără prieteni decât un pierde vară.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Din anumite motive în anul întâi de facultate îmi era foarte antipatică. Mă călca pe dispoziție la tot pasul. Era băgăcioasă peste măsură. Vorbea mai mult în timpul claselor, în pauze. O făcea pe deșteapta pe când eu eram așa cum eram.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai avea colega apucături de hlizită. Râdea și la lună și la stele, sau așa mi se părea mie, fiind crescută să râd și să plâng doar când cerea nevoia. Cel mai mult străduința în educație se punea ca nu cumva să răzi în fața băeților. De zâmbit se dădea voie dar și aia numai cu spășenie, nu cu gura pănâ la urechi.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ca să vă dați seama de unde mi se trăjeau anumite apucături am să vă spun tainele neamului cui mă are. Din partea mamei neamul se trage din oameni veseli, glumeți, cu voie bună, dansatori, muzicanți. E, pe partea tatii, familii de nouă frați și o soră, ca să nu mai zic unchi, mătușe, verișori cât china.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Mama zicea de familia tatii că sunt neam de iubăreți, da iubăreț din ăia dacă le cădea cineva la inimă gata numai scăpai. așa tata a umblalt după mama vre-o zece ani. La chip cu trăsături pâmăntești, smoliței, ai mamii bălai. Ea, uneori, își asuma credite pe treaba asta, dar mai bine să nu mă abat de la temă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Unul ca unul neamul tatii, pumnoși, lați în spete, se-nghesuiau la opintit saci în pod, tractoriști, combaineri serioși, mereu cu fruntea încrețită în fața gliei. Zi și noapte stăteau numai cu gândul la pământ, semănat, cultivat, cules, ploaie, nori... "pi undi ce și cum se mai ară, undi ce și cum crește pi dealuri."</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Să mă-ntorc la colegă. Era și tari farafastâcoasă, cum avea mama o vorbă, în sensul că purta o tunsoari cam nelalocul ei. Dimineața își dădea părul cu fixativ, îl încâlcea bine cu-n piaptăn, prindea o fundă ba în frunte, ba la ceafă, alteori în vârful capului, o apuca și coloratul părului în blond, verde, roz, albastru. Arăta ca un semafor. Cum eram frizerița câminului o frezam și pe ea. Nu-mi spunea Maria. Suna vechi, demodat. Îmi spunea ca prin părțile ei "Mașa".</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Venea la mine cu tupeu: - Mașa poți te rog azi după școală să-mi tragi un garson așa cum nu a văzut Parisul.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ca să nu mai zic de haini.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Purta o fustă scurtă, mini-jup, dar la ea era mini mini-jup. Ea a adus cuvântul ”minijup” la universitate, și nu numai. Avea rude în România pe care le vizitase deja de patru ori, și rudele venise la ea acasă. Învățase de la ei tot felul de expresii ”mișto” .</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Să-ți arăți pulpele pe stradă ziua în amiaza mare aveai nevoie de mare tupeu. Dacă sa-r fi aplecat puteai să-i vezi fundul cu mari ușurință, doar că ea mergea țanțoșă și mândră de apariția ei. Toamna și iarna purta cizme lungi până deasupra genunchilor ca Napoleon. Avea propria strategie de atac și cum folosea machiajul. Se machia ca o mare artistă de teatru...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Muțeam când o vedeam. Stăteam în banca din spatele ei. Cât mai artistă ea apărea cu atât mai tari eu mă încordam între sprâncene și-ntre coaste. Când profesoarea de dezvoltarea vorbirii (în anul ăla începeam să învățăm limba de adevăratelea) devia de la subiect cu poveștile ei personale, eu intram în închipuiri de genul: o luam de o aripă, o muiam într-o cadă, apoi o scuturam bine ca pe un pui de găină să-i cadă penele, după care o ștergeam cu-n sac de cânepă să-i treacă de farafastâcuri, îi puneam o sapă-n mână, un hârleț, o trimiteam și la cules tutun, rânit băligar</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai târziu m-am găndit că eram geloasă după cum ea venea de la oraș, iar eu de la sat. Recunosc, viața nouă la oraș stărnise în mine simțiri ciudate, un război întreg.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe vremea aia se foloseau multe rusisme. La un momnet dat ziceai că am inventat o limbă nouă. De unde veneam eu în limba aia nouă mă numeam "seliskaia", adică de la coada vacii, pe când mie de fapt îmi plăcea mult coada vacii. Mă dădeam mari cu patru vaci ca niște zeițe: Rujana, Sălbătica, Florica și Cumințica. Când aduceam seara vacile de la cireadă eram măndră că pot apuca vaca de coadă. Copiii din mahală mă-ntrebau cum de nu-mi este frică. Rar din fete care se aventurau la dusul cozii. Eram eu și câțiva băieți care se pricepeau la așa fel de mândrii pe șleahul satului. Vaca nu azvârlea din copită, ba dinpotrivă, încetinea puțin, după care intorcea capul se uita la mine șmecherește. Era și ea mândră ca și mine, și asta era tot ce conta, ne făcea parcă o singură persoană.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ce mai, eram o țărăncuță cu mândrie de vacă, oaie, cal, chiar și porcul din coteț mă făcea mândră de el.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Însă, după cum lucrurile nu stau în loc, pentru că nu stau, acest sentiment de mândrie a degenerat. Ajungând domnișoară am început să urăsc vacile. Îi ziceam tatii să le vândă:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">- Tată, nimeni nu mai ține patru vaci în ziua de azi. Hai să ni dăm și noi cu lumea, vin prietenii să ne scoată la întâlniri, adie, miroase a băligar în ogradă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Tata: - nouru mamii voastri, di moarti am gândit da să am cucoani în ogradă nu am gândit, li vând da după întâlniri sî nu șeriț di mâncari.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Mai era și altă soră cu doi ani mai mari care avea aceleași dorințe. Sădeam flori în fața casei, da vaca-i vacă, mânca florile cu tot cu rădăcină.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Adevărul este că la un moment dat eram patru domnișoare închipuite pe capul lui tata. În comparații cu băieții, tari greu i-a mai venit cu fetili. Într-o bună zi, n-a mai știut cum să ne facă față și a cedat. A vândut trei vaci. Plângea săracul ca un copchil. Mama îl consola cum știa mai bine: - îmbătrânești, Andrii, te mai odihnești și tu di-atâta muncî.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Ca ars:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">- nouru mamii voastri, vă dau eu îmbătrânit.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Când trăgea câte-o sudalmă de-alui îl vedeam din nou revigorat. Nu-i plăcea să audă de bătrânețî.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Dar, după cum viața e viață, te pune acolo unde îți trebuie ție. Îți aduce ceea de ce ai nevoie la momentul potrivit, iar tu te întrebi: - de ce Eu?</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">În anul doi de facultate, la repartizarea camerelor de cămin, pic în cameră cu ea.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Eu deja având două porecle "Zoya Kosmodemyanskaya" sau "Sfânta Maria".</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Colega avea și ea una, "Bohemia". Mai erau cu noi în cameră încă trei colege cam de teapa mea, cu stea în frunte ca mioarele de munti.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Vai, m-am gândit atunci, "<em>sunt pierdută, o să ajung să mă trag cu ea di cap",</em> atât de antipatică îmi era. O disconsideram din toată inima doar după aspectul ei exterior, că de altfel la învâțâtură era prima. Știa tot. Avea răspuns la orice întrebare. Mă irita rău și asta. Îl citise și pe naiba, și pe frate-so și toati neamurile lui, iar de muzică ce să mai zic. Nu că știa muzică de estradă, cânta cântecele lui Gică Petrescu, Maria Tănase ( îi cam plăceau petrecerile). Știa toți clasicii, da pe toți, unul ca unul. Mai cânta la pian, vioară și acordeon.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">La facultatea care eram, trebuia să cânți la un instrument muzical. Era o condiție de admitere. În cerere am scris că știu să când operă. Nu aveam ce scrie altceva. Am trecut proba cu o arie din Madama Butterfly, o făceam pe Chio-Chio San. Ce să zic?! Am scăpat ieftin! Norocoasă rău, când le-am povestit la colege, se cruceau, nicidecum nu pricepeau cum de comisia a făcut o deviere așa de mari. Eram singura "cântăreață de operă din universitate". Pe treaba asta mă puneau să le cânt la petreceri.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Va urma</span></p>
<p></p> (Gogyohka mea)tag:insemneculturale.ning.com,2024-02-23:6515444:Topic:13168002024-02-23T09:15:32.663ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p style="text-align: center;">inspirația</p>
<p style="text-align: center;">îmi găurește</p>
<p style="text-align: center;">programul</p>
<p style="text-align: center;">fiecărei</p>
<p style="text-align: center;">zile</p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p style="text-align: center;">Costel Zăgan</p>
<p style="text-align: center;">inspirația</p>
<p style="text-align: center;">îmi găurește</p>
<p style="text-align: center;">programul</p>
<p style="text-align: center;">fiecărei</p>
<p style="text-align: center;">zile</p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p style="text-align: center;">Costel Zăgan</p> Când a fost cu eclipsa de soaretag:insemneculturale.ning.com,2024-02-18:6515444:Topic:13164102024-02-18T14:59:38.353ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Nici acum, chiar dacă m-ați pica domniile voastre cu ceară, n-aș putea să jur cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de față chiar nu s-a petrecut sub ochii mei și ai bunicului. Pe bune! De ce să vă mint? Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far în mica noastră urbe de la țărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar datorită Cherhanalei din cătunul nostru, mai toate navele…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Nici acum, chiar dacă m-ați pica domniile voastre cu ceară, n-aș putea să jur cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de față chiar nu s-a petrecut sub ochii mei și ai bunicului. Pe bune! De ce să vă mint? Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far în mica noastră urbe de la țărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar datorită Cherhanalei din cătunul nostru, mai toate navele pescărești acostau la țărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase de cum începea să se însereze și, odată ajuns sus în turnul farului aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie și furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare și făclii pregătite pentru a le aprinde și a le atrage atenția, cu ajutorul lor, căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult de țărmul stâncos. Din acoperământul nostru situat într-o mansardă a Cherhanalei auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roșie, un fost comandant de remorcher, un tip semi-șchiop, care atunci când te fixa băga și groaza în tine. Rămas de unul singur în birt îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom că, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Și ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!” Era, după câte auzisem ici și acolo, un vechi cântec pirateresc, cules de prin romanele de aventuri tare la modă pe vremea aceea. Stăteam, cum vă uitați la mine și mă uit și eu la dumneavoastră, în ziua aceea de pomină, cu bunicul la taclale, când, aruncându-și o privire spre cer, bunicul rămase țintuit locului:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Măi, drăcia naibii!? Robi (așa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-i? l-am întrebat pe bunicul, ridicând, asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cum ce-i? Ai auzit și tu urletul acela îndepărtat? Apoi, ca pentru sine: Iartă-ne, măicuță! Și, se închină de câteva ori, făcându-și cruci după cruci în cruciș și curmeziș, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii, Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cum adică, balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboșenia de cuvânt în palmă. Păi, ce! Există și un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cum să nu crezi, Robi? Uită-te și tu, nu mai e lună pe cer. Păi, atunci... să crezi!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am dat fuga la fereastră, fiindcă, mai adineauri, zărisem și lumina soarelui prin geam. M-am întors de acolo speriat. Afară, întuneric beznă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Acesta al mărilor, o înghite. Sigur o înghite! vezi bine... Apoi, după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos și adu-mi felinarele. Trebuie să ajung degrabă la far... Barbă Roșie al nostru, căpitanul Ahab cu dulăul său Stubb și secundul Starbuck, rătăcesc cu remorcherul pe marea aflată în furtună.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am și luat-o din loc. Dar m-am auzit din nou strigat:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Adu-mi, te rog, și luneta de aramă... Mai repede, mai repede, Robi!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă ultimele două trepte nu le-am mai nimerit și m-am trezit aruncat, ca un balot cu pește congelat, până la picioarele patronului Barbă Roșie aflat cu litra de rom la o măsuță, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ho, băiețaș! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băiețaș! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleștată pe brațul meu, mă apropie până aproape de barba lui roșie, și-mi făcu cu ochiul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Tare mai avea chef să trăncănească verzi și uscate, fără îndoială, o companie în plus nu i-ar fi displăcut, dar eu mi-am zis că nu trebuia să-i fac jocul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Domnule, domnule! Căpitanul Ahab și secundul rătăcesc pe furtuna care s-a ițit dintr-o dată! Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Și, nici lună nu-i... dar mai adineauri, era... O fi înghițit-o balaurul, domnule!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am prins momentul când tocmai se repezise și el să-și arunce o privire prin fereastră, într-acolo unde părea că în adâncurile mării o fiară își dădea duhul și am fugit la bunicul care mă aștepta, cu felinarele și luneta de aramă, pe treptele de la ieșirea din birt. Cu bunicul de mână ne-am îndreptat de-a lungul țărmului spre far. Undeva printre stânci marea vuia, semn că se apropia fluxul. Ajunși la turn bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsi pe cea care se potrivea la ușa masivă de metal și, odată intrați, începurăm urcușul celor peste 3-400 de trepte în spirală până sus la camera cu lentile și oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinsese farul, mi se transmisese și mie. Observai cum pusese luneta la ochi și, după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse și mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, așa sorbeam, cu nesaț, fiecare colțișor din largul mării. Lanterna farului arunca, în depărtare, un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât niște fălci imense de uriași, alergau în întâmpinarea șuvoiului de lumină, dornice să-l înghită, ori se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Auzi, Robi, se cam apropie furtuna de țărm! Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Nu mă îndoiam de fel că bunicul auzea și alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea și își îndrepta urechea când într-o direcție, când alta, și asculta în tăcere cu ochii închiși. Tot de la bunicul, știam, că marinarii adevărați, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, și că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morți. Pesemne, când îmbătrânești, toate astea or fi ele plăcute să le asculți ca pe niște cântece de sirene, dar, mie îmi zburlea părul astfel de întâmplări ciudate. Mai fusesem în turn, cu bunicul, dar, ce-i drept, doar ziua. Noaptea, nu mă lua niciodată cu el. Din înălțimea turnului, știam cum se vedeau casele oamenilor: cât niște mușuroaie de cârtițe, iar bărcile în larg, cât niște gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbușilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, oricât m-aș fi străduit, nu le-aș fi zărit. Bunicul, așa credeam, și le imagina. Cu luneta lui de paznic, putea să și le apropie dinaintea ochilor și să le distingă conturul, și direcția de înaintare, că, îndată, manevra astfel felinarele și lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcațiunile alea, trebuiau să-i înțeleagă mesajul și să-și îndrepte ambarcațiunile spre țărm. Luminile alea m-au obosit și cred că am adormit pe o saltea umplută cu iarbă de mare. În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel și fel de povețe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Și, de altfel, în odaie la mine (cum ajunsesem acolo, nu știu nici să mă picați cu ceară!) nu mai ardea nicio lumânare. Și totuși, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereți se zăreau semne stranii și alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre, zburau, de colo-acolo, pescărușii și umbrele lor fâlfâiau pe pereți; după care treceau, în stol, pe uși. Pe podele umbrele noastre sub lumina felinarelor, proiectau tot felul de arătări. Nu mă-ntrebam decât ce-or fi făcând cei rătăciți singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Așa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că, după o vreme, având ochii deja închiși, am putut reface, în liniște, din lăcașul memoriei cam toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Și, doar mi s-a părut, ori chiar era realitate, însă de dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie și străvezie începu atunci să se reverse în toată încăperea. Iar luna își tot mărea cercul în jurul ei. Mustățile bunicului chiar se lipiseră de geamul ferestrei, dar de partea cealaltă. Ciudat! Bunicul chiar mă privea și părea nedumerit. Am sărit din fotoliu și m-am repezit drept în raftul cu cărți, care se revărsară ca un stol de pescăruși deasupra capului meu. Dând la o parte vraful de cărți, am și fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Au eliberat luna, bunicule?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce lună? Care lună, Robi? s-au zburlit mustățile bunicului, pe geamul de sticlă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Păi... căpitanul Ahab și Barbă Roșie al nostru!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Măi, Robi!? Ce Barbă Roșie? Care Ahab!? Toate cărțile astea ți-au zăpăcit creierii. Ieși afară, să prinzi și tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că nu te mai întâlnești, poate, decât peste o sută de ani, cu așa ceva...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Însă, între noi fie vorba: mi-aș fi dorit ca lui Barbă Roșie al nostru, apariția căpitanului Ahab împreună cu a dulăului său Stubb și a secundului Starbuck, ce-i și vedeam venind epuizați de pe mare la ușa birtului nostru, să le fi adus noroc eclipsa de soare. Și, îmi făceam mustrări, că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puține arme ca să se apere. Dar, îmi puteți susține partea și domniile voastre. Că îmi venea să-i zic bunicului: „Du-te sănătos, că și nădăjduiesc să mă întorc curând cu eroii mei de pe mare.” Dar nu! Asta pesemne era dintr-o altă poveste. Când acela pesemne tot mai căuta într-o parte și alta, cu barba albă până la genunchi, dând la o parte capacul chichiței și cotrobăind prin lada aceea după amintiri vechi. Ori eu chiar credeam în sosirea, mai degrabă, la hanul nostru, a lui Barbă Roșie și căpitanului Ahab. Și n-aș fi lăsat nici măcar Moartea, din povestea ăluia cu lada lui de vechituri, să se atingă măcar și c-o palmă de obrazul meu. Mă tot uimeam în sinea mea, cum că bunicul o fi visat, ori o fi tras pe ascuns ceva la măsea. „A naibii băutură. Poate să te distrugă, nu glumesc” - și m-am ridicat să ies pe ușă înaintea bunicului. Altfel pesemne, curând, pe-aici ar fi început să mișune toți țăcăniții de prin împrejurimi, ca furnicile. Și de la o țăcăneală d-asta oamenii se încing la discuții exact când n-ai tu chef. Și mamă, mamă, ce soartă îmi imaginam!... Ori poate credeți că am dat în benga? La urma urmelor fiecare-și are propria soartă în mâini. La ce bun ne-am mai amesteca, acum, și noi într-o poveste care, nu-i așa, nici n-a început cu a fost odată ca niciodată!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p></p> Ședințatag:insemneculturale.ning.com,2024-02-17:6515444:Topic:13160482024-02-17T12:10:15.405ZIon Lazăr da Cozahttps://insemneculturale.ning.com/profile/2cakfpv3gk0me
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">În sala de ședințe a primăriei e război. Crâncen, pe viață și pe moarte, fără prizonieri și pricină, între cei doi consilieri locali. Manelistul a venit primul și-a adus boxa portabilă cu el. Acorduri de melos oriental amestecate cu tonalități de <em>reggae</em>, influențe latino, <em>hip hop, trap music</em> și tânguiri constipate cu pretenții de artă muzicală. Sosit al doilea, celălalt consilier nu are decât să contracareze cu altă boxă portabilă, mai…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">În sala de ședințe a primăriei e război. Crâncen, pe viață și pe moarte, fără prizonieri și pricină, între cei doi consilieri locali. Manelistul a venit primul și-a adus boxa portabilă cu el. Acorduri de melos oriental amestecate cu tonalități de <em>reggae</em>, influențe latino, <em>hip hop, trap music</em> și tânguiri constipate cu pretenții de artă muzicală. Sosit al doilea, celălalt consilier nu are decât să contracareze cu altă boxă portabilă, mai performantă, cu extra bass, din care răsună supărate acorduri sălbatice de <em>hard-rock, industrial metal și black metal</em>. O hărmalie de nedescris, continuată și după venirea primarului, om cărunt cu burtă, obrajii roșii de efort în gesticularea disperată să-i facă atenți pe protagoniștii conflictului. Slabe speranțe!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Liniște! răcnește primarul. Încetați naibii circul! Și închideți ferestrele! Vreți să creadă lumea că noi ne distrăm aici? Să vă aduc aminte că sunteți la muncă? Dracia dracului!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Boxele sunt oprite și toți iau loc la masa lungă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ El a-nceput, zice cu năduf manelistul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Să moară mă-ta dacă nu-i așa? sare rockerul, care este în opoziție.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Ajunge! Poate ați aflat poate nu, satul se depopulează, rămânem fără alegători. Ce e de făcut?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Trotuare! Fără ele, oamenii merg prin noroi la discoteca de la Cămin! sare manelistul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Rețea de apă! Fără apă, merg cu miros de grajd, degeaba se dau cu parfum! replică rockerul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ N-avem fonduri! Nu sunt bani! Doamna secretară vă rog să notați în procesul verbal, informarea. Se vede că sunteți buieci. La salca blestemată s-a mai spânzurat un om. E al treilea pe luna asta. Ce-i de făcut? Măsuri? Propuneri? Ce părere aveți?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Din cauză că nu-s trotuare oamenii își iau lumea-n cap, zice manelistul. De-aia pleacă tineretul la oraș și în străinătate, fiindcă acolo sunt trotuare, totul este asfaltat.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Nu au apă curentă, deșteptule! Și ție la atelierul de borduri și pavaje îți trebuie apă! Din cauza proastei guvernări pleacă oamenii! Da’ voi sunteți la putere și nu mai vedeți nimic în afară de interesul propriu.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Auzi la el, dacă nu-și poate închiria utilajele, noi suntem de vină. Dom’ primar, protestez în fața acestor acuzații tendențioase cu toată tăria! Să vină D.N.A.-ul să vadă cum ți-ai cumpărat excavatorul și buldozerul? Bașca tractorul și remorca!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Terminați odată! Voi ați auzit care-i problema dezbătută? răcnește primarul congestionat.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Propun să săpăm un șanț mare și adânc în jurul salciei, pe care să-l pavăm cu dalele de la fostele trotuare, după care să-l umplem cu apă, propune manelistul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ De unde iei apă, istețule? O cari cu găleata de la fântână? Eu propun să ridicăm un gard înalt în jurul ei și să punem pază permanentă, propune rockerul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ N-avem fonduri, sunteți surzi? Trebuie să decidem acum ce-i de făcut. După cum știți salcia este cel mai mare copac din comuna noastră. Eu propun s-o tăiem!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Sunt de acord, zice manelistul. Votul meu este pentru.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Asta-i lipsă totală de transparență decizională, profund antiecologică. Contra!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Du-te și fă anunțul, zice primarul către manelist, care se ridică și pleacă cu boxa la subțioară.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Nu-i corect! De ce el? Nici măcar n-are școală. Are opt clase! Sare amatorul de rock.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Și tu ai numai profesionala, iar diplomele știm cum le-ați obținut amândoi. Fiind în opoziție trebuie să înveți să te supui majorității. Du-te acum anunță și tu, ședința-i gata, zice secretara. Cu boxa în mână, pleacă și rockerul, cu o privire crâncenă care vrea să spună: <em>„I’ll be back!”</em></span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─Doamna secretară, ce mă fac cu zevzecii ăștia doi? Le-am spus că vin Fondurile Europene și trebuie să conlucrăm pentru proiecte... Le-am făcut vile cu piscină la ambii, dacă se însoară, la nurori trebuie să le fac loc aici în Primărie, că asta înseamnă dezvoltare!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Lasă bărbate, că-s a noștri amândoi. Acum îs un pic mai sălbatici, că n-au neveste. Hai acasă, am făcut supă de găluște, mămăligă cu tocană de găină. Hai să mâncăm, le explicăm la masă cât de greu e să fii responsabil pentru comunitate.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Nenea Artimon zace rezemat de tejgheaua de la drum de lângă magazinul sătesc „La Miluca” care este și bufet în același timp și aparține secretarei. Are un pachet de țigări de-ale bune, cu filtru, cumpărat de consilierul local de la putere. De la dom’ primar, plata e o fele de rachiu nașpa. Acum vine și celălalt consilier, de la opoziție, îi plătește un deț de vinars și două beri la pet. O roagă pe vânzătoare să i le pună la frigider. După ce a rămas singur, cu un zâmbet care-i scoate la vedere unicul incisiv din gura știrbă, Artimon dă pe gât dețul de tărie, își petrece cureaua de la tobă peste umăr și începe să bată în ritmul lui în timp ce pășește prin praful ulițelor din sat: pam-pa-ram, pam-pa-ram, pam-pa-ram.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Atențiune, atențiune! Luni se taie salca blestemată!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Pam-pa-ram, pam-pa-ram, pam-pa-ram-pam-pam.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Atențiune! În spiritul transparenței! Cine vrea să se spânzure, acuma-i momentul!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Pam, pam.</span></p>
<p></p>
<p></p>